Punctul pe Y / miercuri 22 august 2007 Nr: 2014

Rapirea copiilor lui Hayssam

Hartuirea copiilor lui Hayssam, pe motiv ca politistii si agentii nostri secreti s-au dovedit a fi niste idioti neinstare sa se tina macar pe urmele unui infractor (asta in cel mai bun caz, existand si situatia in care au fost inteligenti dar necinstiti) este un act descalificant pentru autoritatile romane.

Se ajunge, practic, la un soi inedit de „lege a Talionului”, in care la luarea de ostatici se raspunde cu aceeasi moneda: cei sapte copii ai sirianului sunt retinuti ostatici in Romania. De ce? Cine stie? Poate pentru ca alti idioti isi inchipuie ca astfel, cuprins de remuscari si de dorul de progenituri, Hayssam va reveni in tara si se va preda celor care l-au scapat din maini cu asemenea usurinta.

Instanta a procedat corect, declarand ca copii au dreptul sa mearga sa-si intalneasca tatal, indiferent de statutul acestuia. Ca ei nu pot fi facuti ostatici, pentru a plati vina parintelui lor. Alte autoritati - intre care, culmea, si cea a Copilului - se opun, cautand tot felul de chichite pentru a bloca plecarea familiei. Este o masura nu doar neeuropeana, ci si complet in afara bunului simt.

Ea devine un reflex totalitar, demonstrand cat de trainice sunt unele obisnuinte. Sistemul totalitar a fost un maestru al acestui procedeu, practicat pe scara larga. Eram, cu totii, ostaticii sistemului, iar daca cineva indraznea si reusea sa evadeze, atunci, pentru aceasta fapta plateau parintii, fii, rudele si chiar prietenii. Ceva din aceasta gandire persista inca la unii dintre compatriotii nostri care spera sa repare o eroare printr-un abuz.

Cazul Hayssam este departe de a fi lamurit. Nu pentru ca nu s-a putut. Ci pentru ca nu s-a vrut. Este tot mai evident faptul ca el a fost marcat de complicitati incredibile si de interese nici macar mascate. Nesabuita sa aventura terorista a angrenat personaje si institutii de la care se asteapta un cu totul alt comportament. Nu exista, limpede, dorinta de a clarifica chestiunea. Exista insa, in mod vadit, preocuparea de a da impresia ca se vrea, dar nu se poate. Nici macar cu pretul „rapirii” familiei acestuia.