Punctul pe Y / miercuri 15 august 2007 Nr: 2026

Mitocanie si suficienta in presa

Societatea romaneasca de azi are presa pe care o merita. O presa dupa chipul si asemanarea ei: diversa, polarizata, agresiva, partinitoare, superficiala, subtila si grobiana, competenta si ignoranta. Capabila sa ofere cate o oglinda fiecarui segment de populatie, in care acesta sa se vada si sa se admire asa cum este.

Presa a fost sectorul - pilot al economiei de piata in care a pasit Romania dupa decembrie 1989. Structurile incremenite ale „presei de partid” s-au sfaramat la impactul cu o realitate noua, imposibil de cuprins in tiparele traditionale. Setea de lectura a unui public tinut in frau si obligat sa performeze citind printre randuri, a generat un veritabil val de noi publicatii.

Acestora nu le-a mai ajuns resursa umana calificata dupa standardele comuniste. Gazetele si- au deschis larg portile aspirantilor la calitatea de jurnalist. Au dat navala, si talentati si netalentati, si cultivati si inculti, si bine crescuti si mitocani. Dar mai cu seama din ultima categorie. Multi dintre cei talentati s-au retras sub asediul mitocanilor de presa, pentru care s-au format structuri specializate. S-a descoperit tabloidismul inainte de a se face tabloidele propriul zis. S-a lansat presa de scandal in haine de gala, deghizare sub care unele jurnale si-au prelungit existenta pana azi, in timp ce altele au disparut de mult. N-au disparut insa mitocanii de presa. Ei s-au grupat in falange cu pretentii de credibilitate, dar cu metode de mahala. Mitocanii de presa, cei care n-au fost capabili decat sa scrijeleasca pe parcela de hirtie pe care le-a arendat-o cate un carnatar de presa, in nadejdea ca astfel va fi mai bagat in seama, au inceput sa se erijeze in vectori de moralitate.

Scrie deunazi unul, Cartianu pe nume, despre „moralitatea in presa”. Culmea: ipochimenul e celebru pentru tupeul, obraznicia si lipsa de scrupule cu care si-a facut loc cu coatele si pumnii in preajma unui gazetar cu care se dadea drept ruda, si pe care n-a pregetat sa-l injure dupa ce nu i-a mai fost sef. Scrie Cartianul despre frustrarile lui de pe vremea cand tragea cu ochiul, din tribuna, la ce se intampla in presa. Si, se intreaba, la zece ani de la disparitia fenomenului (el n-a aflat inca) de ce „unii ziaristi” aveau loc in avionul prezidential si de ce el nu. Se mai intreaba si de ce plateste presedintia pentru ziaristii din delegatiile oficiale. Baiatul habar n-are ca inca de prin 1994, jurnalistii invitati sa faca parte din delegatie isi platesc toate cheltuielile. Mai putin transportul cu avionul. Pentru ca acesta zboara oricum, cu capacitatea integrala. Si ca daca jurnalistii, recte jurnalele, ar fi pusi sa plateasca si aceasta dare, presedintii sau premierii ar merge singuri pe la vizitele lor. Basescu a incercat figura asta si s-a trezit ca nimeni n-are habar ce face el, pe unde umbla. Nici bune, nici rele.

Ar mai ramane, dintre intrebarile care-l macina pe Cartian: de ce unii da si altii (el) nu? Pentru simplul motiv ca unii sunt considerati calificati, iar altii (el) nu. E dreptul celui care face invitatiile sa aprecieze capacitatea si calitatile celor care vor face parte din delegatia oficiala.

Nimeni nu l-a oprit si nu-l opreste pe Cartian sa mearga, de la New York la Hong Kong, pe banii lui, fara sa mai saliveze la scara aeroplanului prezidential, macinat de intrebari fara raspuns.