Punctul pe Y / miercuri 01 august 2007 Nr: 2014

Inalt Prea Fericitul s-a petrecut dintre noi

In urma cu zece ani am trecut printr-un moment-limita care m-a purtat in final intr-unul dintre saloanele de terapie intensiva ale Spitalului de Urgenta. Iesisem doar de cateva ore dintr-o lunga operatie in care prof. dr. Ioan Lascar reusise sa-mi salveze articulatia unei maini, taiata de cutitul unui agresor nocturn, cand am primit vizita secretarului Inalt PreaFericitului Patriarh Teoctist. Imi aduce din partea acestuia o editie a Bibliei, tiparita ‚sub indrumarea si cu purtarea de grija’ a sa, pe a carui pagina de garda pusese, cu scrisu-i inflorit, urmatoarea dedicatie: ‚Impartasind suferinta dvs. si a familiei, Va transmitem binecuvantarea noastra impreuna cu urarile de grabnica insanatosire si vestea pascala: Hristos a Inviat!’

Era, intr-adevar, ajunul Pastelui si Saptamana Patimilor. Inalt Prea Fericitul m-a onorat nu doar cu aceasta editie care imi este nespus de pretioasa, dar a tinut sa-mi transmita si direct urarea, la telefonul mobil al secretarului sau. Am fost impresionat de faptul ca intaiul Pastor al Bisericii se aplecase cu atentie si cu bunatate asupra intamplarii prin care trecuse modesta mea persoana. Am simtit in vocea sa din nou caldura si unda de simpatie pe care mi le rezervase de-a lungul sporadicelor intalniri pe care mi le prilejuisera indatoririle gazetaresti, iar aceasta ramane una dintre amintirile cele mai vii ale intalnirilor mele pamantene cu cel care vreme de aproape doua decenii s-a aflat la carma institutiei care gestioneaza credinta si speranta la romani.

Patriarhul Teoctist a traversat poate cea mai dificila perioada din istoria bisericii. A fost ales Patriarh pe vremea cand, in elanul sau arhitectonic, Ceausescu nu se mai impiedica nici de biserici cand era sa-si puna in opera planurile megalome. Teoctist a fost acuzat ca nu s-ar fi opus suficient acestui delir. E foarte usor sa acuzi un om aflat intre ciocanul puterii comuniste si nicovala credintei. In tacere, cu discretia care l-a caracterizat, a facut multe pentru biserica in acele vremuri si mai numeroase au fost lacasurile de cult pe care le-a salvat, decat cele care au cazut sub senilele buldozerelor. Teoctist a mai reusit sa tina unita biserica intr-o vreme in care efluviile democratice erau cat pe ce sa o naruie. Si-a dorit, mai mult ca orice, sa apuce clipa in care Capitala va avea Catedrala sa, pe care o merita, si a lucrat pentru asta cu o osardie greu de imaginat la un om care-si nesocotea varsta si limitele biologice. N-a apucat, din pacate, nici macar sa-i vada pusa piatra de temelie. A apucat insa sa se mandreasca cu faptul ca una dintre institutiile cele mai respectate si in care romanii au cea mai mare incredere este biserica. Macar pentru asta Teoctist a putut sa petreaca spre cealalta lume, cea a indurarii si a bunatatii fara regrete. Chiar daca radacinile sale erau puternice si ii sustineau un lacas al sufletului facut parca sa sfideze timpul, Teoctist s-a petrecut, iata, dintre noi, lasandu-ne legamantul sau de credinta si speranta.