Partidul Liberal Democrat este experimentul politic cel mai original al perioadei post-decembriste. Partidul domnilor Stoica si Stolojan s-a nascut spre a fi inghitit cu acte-n regula de catre partidul dlui Basescu. Era forma juridica necesara pentru a da transferului celor vreo 20 de parlamentari apartinatori un aer de onorabilitate, fara a se incalca protocolul Aliantei. Daca acestia ar fi trecut pur si simplu, de la liberali la democrati, Tariceanu ar fi putut acuza racolarea, contrara literei si spiritului protocolului. Asa insa avem de-a face cu procesul unei uniuni libere intre doua entitati independente. Soarta partidului pare pecetluita. Unii se mai intreaba ce sanse ar fi avut de unul singur. Sigur, sa pornesti cu o zestre de vreo 20 de parlamentari nu este de ici de colo. Corneliu Ciontu a pornit cu vreo trei, iar Talpes cu unul singur. Si au avut sau au pretentii de a figura in registrul celor cu drepturi egale. Se pare, insa, ca promotorii partidului au realizat un lucru: ca cei 20 de parlamentari nu confera, automat, partidului lor si procentele electorale aferente. Pentru ca parlamentarii au plecat din PNL fara ele. Iluzia unei constructii de sine statatoare s-a sfarsit in momentul in care, in stilul sau inimitabil, Traian Basescu a acceptat schimbarea din functie a ministrului Flutur. Pana atunci staff-ul disidentilor se leganase in iluzia ca presedintele va merge cu ei pe fata si ca Flutur isi va pastra functia. Cu tot cu privilegiile ei. Adica, gandeau ei, Flutur va putea pune la lucru in slujba noii formatiuni intreaga structura a ministerului, cu agronomi, padurari, sefi judeteni si asa mai departe. Care daca n-ar fi facut ce trebuie ar fi fost schimbati fara ca Tariceanu sa poata sa faca ceva. Dar Fluturele nostru s-a trezit, cand se astepta mai putin, fara aripioare. Aceasta situatie poate avea consecinte neasteptate. Ca ministru, avand la dispozitie forta executiva, el se putea astepta si la o functie pe masura in noul partid. Asa insa intra in concurenta directa cu disidenti mai influenti pentru eventualele functii de conducere pe care ar urma sa le acorde Partidul Democrat noilor veniti. Si uite cum dintr-o piesa de rezistenta a actualei puteri, s-a ales praful de cariera unui politician care-si facuse o profesie din gesturile emfatice si dintr-o autopropanganda sustinuta cu toate mijloacele la indemana. Castigatorul partidei pare sa fie Stoica. Cel iesit aproape complet din circulatie, dupa predarea puterii in mainile lui Stolojan. El si-a regasit insa apetitul pentru combinatii si terenul propice - cel al nemultumitilor din partid. Urmeaza sa exploreze si terenul viitorilor aliati, unde s-ar putea sa gaseasca oportunitati neasteptate, intr-un partid obisnuit cu un alt tip de disciplina.