Punctul pe Y / luni 22 mai 2006 Nr: 1747

De la Madrid la Bruxelles

In urma cu aproape noua ani, prin vara, noua putere instalata dupa alegerile de la finele lui 1996 pregatea cu mare tam-tam ceea ce ar fi trebuit sa reprezinte confirmarea majora a legitimitatii sale: intrarea in NATO. O companie zgomotoasa a purtat caravane de politicieni si ziaristi prin principalele capitale europene intr-o incercare de sensibilizare a guvernelor acestora in favoarea alaturarii Romaniei la cei trei candidati practic acreditati - Polonia, Cehia si Ungaria. Era, daca vreti, pariul dlui presedinte Constantinescu cu electoratul, care ar fi deschis calea investitiilor straini masive intr-o tara ce ar fi urmat sa se afle sub umbrela protectoare a Aliantei Nordatlantice. Spre surpriza dureroasa a tuturor celor prezenti la summit-ul de la Madrid, veto-ul american a blocat accesul Romaniei si al Slovaciei, amanate pentru urmatorul val. Pentru a mai indulci, intr-un fel, dezamagirea incercata de opinia publica romaneasca, presedintele Clinton a facut o vizita scurta la Bucuresti, pentru a ne incredinta ca ramanem in continuare parteneri. Ce s-a intamplat saptamana trecuta mi-a readus in memorie acest episod. Raportul de tara al comisarilor de la Bruxelles mi se pare o repetitie a intamplarii din urma cu noua ani. Un refuz, mascat de promisiunea ca daca vom reusi sa depasim ultimele conditii, s-ar putea sa ramanem in cursa pentru 2007. La fel ca si Clinton, Barrosso si Rehn s-au repezit in aceeasi seara la Bucuresti, pentru a linisti spiritele si pentru a reitera ideea ca nimic nu este inca transat si ca de-acum depinde doar de noi ca sa putem sa ne atingem obiectivul. Nu voi mai insista aici asupra inconsecventelor de program si actiune ale forului european si nici de apetenta tot mai scazuta a populatiei fata de largire. As vrea sa spun doar ca n-am fi ajuns intr-o astfel de situatie daca vreme de un an si jumatate nu ne-am fi irosit energia in batalii politice sterile si in confruntari absurde. Daca macar jumatate din timpul si energia alocate acestora s-ar fi canalizat spre urmarirea si rezolvarea cerintelor de aderare, probabil ca Barrosso si Rehn n-ar mai fi venit la Bucuresti, intr-o misiune de salvare a aparentelor, iar poporul roman ar fi stiut deja daca este, de la anul, european si nu ca risca, in caz contrar, o amanare aproape sine die, avand in vedere complicatiile care pot sa apara pe parcurs.