Punctul pe Y / luni 17 aprilie 2006 Nr: 1719

Nostalgie si pragmatism

Declaratiile pe care le-a facut saptamana trecuta, la Strasbourg, premierul Tariceanu, referitor la relatia sa cu presedintele Basescu, dar mai ales precizarea ca intre cei doi poli de putere exista un raport institutional si nu unul emotional, pare sa puna punct unei lungi evolutii marcate de confuzie si de orgolii. Acestea au avut ca punct de plecare contextul in care a fost constituita Alianta DA. Desi era evident, pe la inceputul lui 2004, ca in fata buldozerului PSD, creditat in unele sondaje cu peste 50% dintre optiunile de vot, in cele doua partide ale Opozitiei de centru-dreapta - democrati si liberali - nu exista un curent de opinie favorabil unirii a fortelor pentru a intampina examenul electoral. Este meritul lui Stolojan de a fi impus, practic, colegilor sai o decizie pe care Basescu a avut inteligenta de a recepta ca atare. Practic, Alianta a fost fortata de la varf, fara a se bucura de sufragiul sustinatorilor celor doua formatiuni, care au acceptat-o pe principiul clasic ca, pentru a trece puntea, te faci frate si cu liberalii/democratii. Succesul de la locale le-a intarit, insa, partizanilor formului, convingerea ca nu exista alta cale de urmat pentru parlamentare, caci la prezidentiale nimeni nu se gandea in mod serios ca Stolojan i-ar putea face fata lui Nastase. A urmat insa accidentul - fericit pentru Alianta?! - al caderii psihice a lui Stolojan urmat de vocada prin care Basescu urma sa devina candidatul la presedintie. Intra in scena Tariceanu, personaj destul de sters la vremea respectiva. Dar nu mai era timp de ales. Asa ca cei doi au plecat la drum, brat la brat, intr-o configuratie in care Basescu era locomotiva, iar Tariceanu vagonul de pasageri la trenul care, doar teoretic, conducea catre Putere. Este greu de spus daca in cazul victoriei lui Nastase, Tariceanu ar fi avut vreo sansa la nominalizarea ca premier. Dupa cum s-au desfasurat lucrarile, a fost Basescu cel care fortand lucrurile (nici acum nu este clar cat de constitutionala a fost decizia sa) i-a dat lui Tariceanu sansa de a deveni premier, in conformitate cu prevederile protocolului Aliantei. Insa, la vremea respectiva, aura lui Basescu avand proportiile pe care le-a capatat prin victorie, nominalizarea a aparut ca un fel de cadou facut aliatului. Si asa a fost perceputa multa vreme. Asa a vazut-o - si o mai vede si acum - insusi Basescu, care ‚regreta’ ca l-a numit pe Tariceanu, desi este limpede ca nu putea sa aiba alta optiune. Declaratia de la Bruxelles a premierului are tocmai darul de a limpezi imaginea pragmatica a lui Tariceanu care a inteles pana la urma ca nu este nici produsul si nici subordonatul presedintelui, si nostalgia lui Basescu care continua sa se amageasca cu ideea ca titularul de la Cotroceni este un tatuc atotputernic.