Punctul pe Y / luni 04 aprilie 2005 Nr: 1537

Pretul nemuririi

Am avut prilejul de a ma afla in cabinetul privat de la Vatican al papei Ioan Paul al II-lea, de doua ori. Prima data prin 1991, cand Sfantul Parinte era inca in putere si facea oficii de gazda cu naturaletea cunoscuta. A doua oara, in septembrie anul trecut, cand lungul drum catre eternitate parea ca deja incepuse. In ciuda starii de slabiciune pe care o traversa de mai multa vreme, papa insista sa-si indeplineasca pana la capat indatoririle. In ziua aceea se perindasera deja vreo doua delegatii oficiale, la nivel de sef de stat. Inainte de a intra in apartamentele papale de la Vatican, o calugarita, responsabila cu protocolul, ne-a luat pe noi, cei trei ziaristi care fuseseram adusi sa ajungem in fata Sfantului Parinte si ne-a instruit de cum ar trebui sa procedam si sa ne purtam. In biblioteca papala, unde avea loc primirea, papa s-a intretinut cu inaltii sai oaspeti, mai mult ascultand ceea ce i se spune, si dand usor din cap in semn ca intelege. Cand a fost evocata vizita la Bucuresti, ochii i s-au luminat brusc, in semn de placuta amintire. Programul intalnirii includea si citirea unui mesaj papal catre poporul roman. Ioan Paul al II-lea a luat de la secretarul sau hartia si a incercat sa citeasca. Cuvintele ieseau greu, iar pauzele lungi induceau in asistenta sentimentul coplesitor al unui efort supraomenesc. Dupa o lunga pauza cu privirile atintite asupra textului care nu vroia sa rasune dupa cum ii era menit, papa a intins textul secretarului sau, care l-a citit cu intonatie rasunatoare, punctata din loc in loc cu usoare inclinari ale capului, in semn de aprobare. La sfarsitul intrevederii, presedintele i-a prezentat membrii delegatiei. Pe unii i-a recunoscut, si le-a zambit cald, pe altii i-a scrutat cu o privire curioasa, dar binevoitoare. La sfarsit a venit si randul nostru, al ziaristilor. Sub privirile ingrijorate ale calugarului de la prtocol, ne-am apropiat pe rand si i-am sarutat inelul. Mana sa era calda si avea greutatea celei care se lasa in voia lucrurilor. I-am prins, pentru o clipa, privirea accea albastra si limpede si zambetul usor, plin de intelegere si de bunatate. M-am retras, coplesit de sentimentul unei lupte indarjite si calme cu limitele naturii umane, dar si de acela ca Sfantul Parinte parea deja, incet si calm, pe drumul pe care avea sa-l duca spre eternitatea careia-i era harazit prin insasi misiunea sa pamanteana. N-am crezut, atunci, ca drumul va fi atat de lung, si ca lupta sa pentru a implini ce-i mai ramasese de implinit, avea sa dureze pana acum in postul Pastelui, inaintea invierii Domnului Isus. Papa s-a dus platind, parca, prin sine pretul miracolului Mantuitorului. Dumnezeu sa-l aiba in paza sa vesnica!