Punctul pe Y / joi 07 octombrie 2004 Nr: 1381

Omul-orchestra

Fara voie, aproape, dl Basescu imi evoca omul-orchestra care, la colt de strada, incanta trecatorii cu melodii cantate la muzicuta, toba si trompeta in acelasi timp, folosindu-si aproape toate membrele din dotare. O atare performanta presupune indemanare, atentie distributiva si, in plus, ceva ureche muzicala. Desi rezultatul nu este cel pe care-l poate oferi o adevarata orchestra, intr-o sala clasica de concerte, el poate fi admis ca un soi de surogat pentru mai putinii cunoscatori in ale armoniilor.N-as vrea sa spun ca presedintele democrat se exercita dintr-o secreta pasiune 'muzica'. Este, mai degraba, meritul nevoii si al conjuncturii de a se expune intr-un asemenea rol, pentru care incasarile pot ramane, cel mult la nivelul capacitatii palariei aruncate alaturi pe trotuar. Nu cred ca dl Basescu a ravnit la functia de presedinte. Cred ca si dansul intuieste ca e o haina prea stramta si prea rigida pentru gesticulatia sa vioaie si imprevizibila. Cu toate acestea, la momentul defectiunii amicului sau liberal, n-a ezitat sa ia asupra si sarcina de a-l infrunta pe mult mai stilatul pretendent social-democrat. A facut-o dandu-si seama ca lunga convietuire cu ideea ca Palatul Cotroceni ii este harazit lui Stolojan a facut vid, in jurul numelui acestuia nemaicrescand nimic. Ca PNL, partid ce prin traditie a avut mai multi lideri decat era nevoie, se afla intr -o situatie de criza a personalitatilor, nu e vina lui Stolojan. Este, insa, vina lui Basescu, ca in dorinta de a-si relansa formatiunea, a aruncat in batalia de la locale cam tot ce avea. Astfel incat pentru marele razboi nu prea i-au mai ramas comandanti. Partidul Democrat a devenit partidul-om, mai mult decat au fost altele de-a lungul timpului, el fiind perceput acum dupa chipul si asemanarea liderului ce a ajuns sa cumuleze aproape toate autoritatile si sarcinile posibile. Ce ma nedumereste, insa, e faptul ca marea miza a acestei toamne nu o reprezinta viitoarea echidistanta prezidentiala, ci monopolul partizan al guvernarii. Ca si celelalte partide care conteaza in competitie, democratii viseaza sa aiba un presedinte, pe care-l voi pierde in cazul in care acesta castiga, mai degraba decat un prim-ministru ce ar deriva din suma de victorii mai putin spectaculoase in registrul legislativ. Cu ochii si cu mintea la onorurile prezidentiale, si cu resursele alocate in special acestora, partidele combatante viseaza la victorii din care nu vor castiga mare lucru. Pentru un om ca Basescu, pentru ca de la el am plecat, schimbul cu Primaria poate fi mai mult decat dezavantajos, iar pentru partidul sau ar putea insemna un veritabil cantec de lebada, inaintea 'inghitirii' sale de catre tovarasul liberal, mult mai bine structurat pe palierele intermediare.