Se împlinesc 13 ani de la 'evenimentele din 13-15 iunie 1990' și lucrurile nu par nici astăzi, mai clare decât au fost atunci. Persistă o percepție fracturată, care face ca pentru o parte a opiniei publice românești să existe doar '13 iunie', iar pentru alta doar '14-15 iunie'. În realitate, evenimentele consumate constituie un tot omogen, ca să-i spunem așa. Un șir insuficient clasificat de cauze și efecte, de replici și contrareplici, ce-și au izvorul în frustrările generate de revoluția din decembrie, când unii au prins un loc în trenul noilor puteri, iar alții au rămas pe jos. În 13-15 septembrie a avut loc, de fapt, tranșarea definitivă a partidei de către gruparea care luase revoluția pe cont propriu. 'Piața Universității', lichidată mai degrabă de violența și intoleranța proprie, decât de acțiunea punitivă a minerilor, avea să intre într-un recul istoric din care își va reveni abia în 1996, pe fondul eroziunii continue a FSN-FDSN-PDSR. Ar fi interesant de văzut - deși istoria nu lucrează cu instrumentele prezumției - ce s-ar fi putut întâmpla dacă mecanismele fragilei puteri aflate în funcțiune de doar 6 luni, s-ar fi blocat? Dacă atacurile asupra unor instituții precum Poliția, SRI, Guvernul, ar fi fost încununate de succes și noii lideri ai străzii ar fi avut acces la instrumentele Puterii? Cine ar fi fost aceștia și cum ar fi administrat succesul, pe fondul unei lipse de suport la nivel național, cuantificate în scorul categoric cu care fuseseră câștigate alegerile doar cu câteva săptămâni mai devreme? Este cert, dincolo de orice alte considerații, că 13 iunie a fost un moment de cumpănă al democrației, și că 14-15 n-au făcut decât să sublinieze criza de maturitate a noului sistem, grevat de amintiri, nostalgii timpurii și reflexe totalitare. Până când vom putea avea o analiză obiectivă, lipsită de patimă și de simplificări interesate. |