După ce a lăsat lumea să epuizeze toate variantele, președintele Băsescu și-a făcut cunoscută opțiunea și identitatea „premierului care să treacă”.
Nu este nici Blaga, nici Udrea, nici chiar Vainer (o candidatură la fel de exotică precum aceea a lui Nati Meir), ci Liviu Negoiță. Deasemenea este cu atât mai surprinzătoare cu cât primarul Sectorului 3 a fost extrem de „low profile” în ultimul an, prezența sa fiind rareori remarcată chiar și la evenimentele de partid.
Liviu Negoiță a intrat în politică din zona „aripii” liberale a lui Niculae Cerveni. A candidat pentru Parlament în 1996, din partea PNLCD, din 1997 a reprezentat Partidul Democrat, pe pe listele căruia a candidat cu succes și în 2000. În 2005 a făcut parte din echipa pe care Traian Băsescu a aruncat-o în lupta pentru puterea locală (neavând atunci prea mari nădejdi de la Parlament). Rezultatul a fost că Sectorul 3 a câștigat un bun primar. Personaj sobru și echilibrat, înzestrat cu certe calități manageriale, Negoiță a rezistat și în 2008 chemărilor de sirenă ale politicii mari (în ierarhia de partid făcuse deja pași importanți) preferând să-și consolideze statutul și să-și crească șansele acolo unde credea că dă toată măsura calităților sale.
Candidatura lui Negoiță la șefia Executivului urmărește un tipar al ultimului deceniu, în care s-u mai înscris Ciorbea, Băsescu, Boc, Videanu și în care putea să se înscrir și Johannis. Schema este simplă: un personaj politic validat de votul popular este considerat apt să îndeplinească o funcție desemnată, indiferent de riscul de a lăsa votul fără obiect.
Nu știu ce va reuși Negoiță în calitatea pe care a acceptat să și-o asume, probabil nu cu prea mult entuziasm. Desemnarea lui a ținut însă cont de un lucru: este unul dintre democrații „cu față umană”, capabil să dialogheze cu alte tipuri de opțiuni și neafectat de virusul fundamentalismului politic. Are o imagine bună și nu a intoxicat publicul cu exerciții de demagogie.
Șansele sale de reușită sunt incomparabil superioare celor ale lui Croitoru, dar nu suficient de mari pentru a convinge prin el însuși – și nu prin presiunea anticipatelor – o opoziție tot mai îndârjită, pe măsură ce se apropie termenul fatidic al prezidențialelor.