Un sondaj INSOMAR ne aduce vestea că, după președintele Băsescu, Mona Muscă este pe locul doi într-un top al încrederii publicului. Evident, cercetarea a fost făcută cu ceva timp înainte ca să izbucnească scandalul colaborării sale cu Securitatea și explicația rezidă în atitudinea aproape constant pozitivă, corectă, pe care a avut-o în chestiuni controversate. Pentru o bună parte dintre românii aflați încă sub influența modelului negativ al Elenei Ceaușescu, Mona Muscă apărea ca femeia capabilă să se promoveze singură, fără a mai fi împinsă de cineva. Și, probabil că, în ciuda misoginismului pronunțat al nației, ea ar fi avut o bună șansă în politica la vârf, unde va trebui să vină, în curând, și rândul femeilor. Această imagine s-a zdrobit, însă, brusc. Și, foarte probabil, definitiv. Și nu din cauza apartenenței doamnei Muscă la structurile informative ale Securității. În definitiv, nu puțini s-au aflat într-o astfel de situație și trăiesc liniștiți, unii ducând-o chiar foarte bine. Două lucruri au concurat la distrugerea imaginii femeii politice Mona Muscă: tăcerea sa, timp de 16 ani, vreme în care nu s-a schițat nici un gest de delimitare; ba, mai mult, a semnat cu seninătate declarații prin care nega orice fel de legătură cu poliția politică. Și, mai ales, modul dezastruos în care a încercat să se explice, sau să se scuze. Până la acest moment Mona Muscă ni s-a părut a fi o femeie inteligentă, cu un ascuțiut simț al logicii. Încăpățânarea cu care a încercat să convingă nu numai că nu a făcut nimic rău (poate nici n-a făcut), dar și că n-a sesizat nici un moment că acțiunile sale s-au încadrat în ceea ce legea votată chiar de domnia sa a definit drept poliție politică, pe mine unul m-a făcut să cred că mă consideră slab de minte. Deși interlocutorii săi în dezbaterile televizate au încercat cu destulă delicatețe s-o facă să vadă realitatea, doamna Muscă, părea intrată într-un grav blocaj mental. A fost cea mai neinspirată, cea mai catastrofală acțiune a sa: prezența în fața publicului, cu scuze și argumente care nu i-ar fi convins, probabil, nici pe acei membri CNSAS atât de binevoitori cu altă doamnă, judecătoarea Bejinariu. Nu știu, dar dacă ar fi acceptat realitatea, fără a mai încerca să ne prostească în față pe toți, doamna Muscă ar mai fi putut să păstreze ceva din capitalul de încredere de care se bucura. După cum a procedat însă, nimic n-o mai poate ajuta. În cazul său, decizia CNSAS devine inutilă: aceasta n-ar mai putea schimba nimic din percepția publică. Nici bunele intenții, nici sentimentul că nu făcea ceva rău, nici faptul că a tăcut când trebuia să vorbească și că a vorbit când ar fi trebuit să tacă nu-i vor mai readuce încrederea și simpatia publicului pe care, iată, le-a irosit cu atâta iresponsabilitate. Vom rămâne, probabil, cu imaginea zâmbetului - deloc enigmatic - al acestei femei transpirate de canicula din propriul suflet și cu regretul că această persoană n-a reușit să fie ceea ce părea. Și ceea ce noi ne-am fi dorit...
|