Pentru prima dată în 12 ani, momentul Zilei Naționale începe să capete un aer de autentică sărbătoare și de normalitate. Această lungă zbatere pentru regăsirea de sine a cunoscut momente tensionate și contradictorii, mai ales atunci când s-au supralicitat interesele politice. Niciodată până acum ziua de 1 Decembrie nu a reușit să fie a tuturor românilor. A fost ori a Puterii, ori a Opoziției, ori s-a împărțit între cele două. Debutul, din '90, a fost unul nefericit, când la Alba Iulia discursul lui Coposu a fost bruiat de suporterii FSN-ului, pe fondul unei intervenții a premierului de atunci, ori neînțeleasă, ori prost exprimată. N-au lipsit nici momentele tensionate, ca cel al președintelui Constantinescu, scos prin spatele Tribunei, fără să fi reușit să-și tină discursul, pentru a scăpa de reacția violentă a participanților, după ce cu vreo doi ani în urmă, după alegeri, avusese parte de o veritabilă baie de mulțime. Întrebarea care se pune este: putea fi altfel? Putea fi altfel de la bun început? Din '90? Răspunsul este: nu! Și el trebuie căutat în sechelele profunde ale societății românești. Cea care, vreme de aproape 50 de ani avusese parte de sărbători formale, stăine spiritului și istoriei sale. Practic, Ziua Națională s-a redus, multă vreme, la bacșișul cinic pe care cei care erau duși cu otuzbirul la defilare îl primeau după aceea: câțiva cremvurști( invizibili în restul anului!) și niște bere! Partea câmpenească a sărbătorii era cea care o făcea de acceptat-nu propaganda agresivă și goală de conținut, care rescria istoria, confiscând în folosul comunismului unul dintre evenimentele importante ale istoriei, și falsificându- l fără jenă. Românii s-au regăsit cu greu, nu în semnificația lui 1 decembrie, care rămâne mereu valabilă, ci în capacitatea de a accepta ideea că ea poate fi îmbrățișată indiferent de apartenența politică. A funcționat și funcționează încă o intoleranță de tip totalitar în această reacție, pe care clasa politică nu a făcut nimic pentru a o corecta. Schimbarea din acest an vine tot de la oameni: dincolo de gesturi în serie de reconciliere cu istoria, pe care le face în mandatul său final( și care poate rămâne unul istoric) dl. Iliescu, și care au făcut ca pentru prima dată la recepția de la Cotroceni să ciocnească paharele cu șampanie actualul, fostul președinte și fostul rege- ceea ce constituie o performanță remarcabilă- adevăratul spirit de sărbătoare- s-a manifestat în stradă. Acolo unde oamenii s-au strâns să ciocnească un pahar și să mănânce împreună o farfurie de fasole de la cazan. Vinul și fasolea reprezintă reperele emblematice ale dăinuirii noastre și simboluri ale virtuților colectivității! Administrațiile locale și întreprinzătorii cu suflet au găsit coarda sensibilă care ne poate scoate de sub influența discursurilor pățimașe și ne poate readuce la masa comună a familiei mari care este țara în care trăim. Acesta va fi, va trebui să fie, numitorul comun al viitoarelor sărbători naționale. |