Nu există, până în prezent, un numitor comun al vacanțelor prezidențiale. Ion Iliescu anunța doar că pleacă în vacanță, după care dispărea în singurătatea bine păzită a Scroviștei, unde se dedica lecturilor amânate, plimbărilor pe sub copacii seculari și analizelor politice făcute în compania doamnei Nina. Uneori mai dădea o raită pe la Neptun, unde existau puține posibilități să fie văzut de publicul spectator în slip. Despre Emil Constantinescu nu țin minte mare lucru. Îi plăcea și lui la Scroviștea, nu doar în concediu, iar la Neptun nu țin minte să fi fost văzut. Traian Băsescu este diferit de cei doi care l-au precedat, în primul rând prin intensitatea cu care trăiește fiecare moment de relaxare. Aproape firesc pentru un om care și-a consumat o bună parte din viață pe mare, departe de casă, el prețuiește lucrurile simple care i-au lipsit: terasa Cireșica, muzica lui Gil Dobrică, baletele țigănești și dansul cu consoarta și - chestiune de politețe - cu celelalte doamne în compania cărora se află. Băsescu își face concediul aproape ca un om obișnuit și dacă n-ar fi cohortele de sepepiști din jurul său aproape n-ai băga se seamă că tipul cu chelia arsă de soare care ciocnește zgomotos paharele și aplaudă în ritmul muzicii e ditamai președintele României. Evident că, cu un asemenea program, te aștepți mai puțin din partea sa să-și umple timpul cu lecturi din Cărtărescu sau cu filme de artă. Nu e domeniul său și nici nu vrea să pozeze în consumator de finețuri intelectuale. Băsescu este un președinte-cetățean și poporul îl înțelege chiar și atunci când petrecerile lui la terasă au loc în timp ce prin zonele afectate de inundații oamenii se întreabă cu grijă cum se vor descurca mâine. În fond, e treaba guvernului și a lui Tăriceanu și parcă simți unda de satisfacție puțin egoistă a președintelui la gândul că sofisticatul său premier e nevoit să renunțe la vacanță pe Coasta de Azur sau în Bali pentru a bate, cu cizme de cauciuc, coclaurii satului românesc fără case. Pentru că dacă președinții României au, totuși, ceva comun, acest lucru este reprezentat de preferința de a-și petrece concediul în țară. Poate că doar Năstase, dacă ieșea președinte, ar fi rupt această tradiție, trăgând o fugă până în Sardinia, la prietenul său Berlusconi sau participând la vreo vânătoare selectă, în Kenia, împreună cu Țiriac. Vacanța președintelui este, la urma-urmelor, unul dintre puținele exemple de normalitate pe care le dă o clasă politică ce a reușit să facă din anormalitate o regulă. |