Să fi vrut şi n-ar fi reuşit să işte atâta vâlvă în jurul său Ministerul Finanţelor, cum a reuşit să o facă cu aceste măsuri de impozitare suplimentare pe care le-a anunţat recent.  Scandalul - căci despre aşa ceva este vorba - este justificat: MF este unul dintre dinozaurii administraţiei comuniste, care evoluează nonşalant prin magazinele de porţelanuri ale economiei de piaţă.  Dinozaur la figurat - este ministerul cu cel mai mare număr de angajaţi şi cu cele mai multe direcţii din actuala schemă a executivului.  Dinozaur la propriu - pentru că unităţile de măsură pe care le folosesc specialiştii săi, formaţi la şcoala economiei planificate şi total dirijate, nu reuşesc, de cele mai multe ori să se adapteze mecanismelor suple şi diverse, în continuă evoluţie, ale economiei de piaţă, lucrând, acolo unde ar fi nevoie de bisturiul stimulentelor, cu toporul sancţiunilor. Tămbălăul legat de impozitarea unor beneficii extrasalariale a plecat de la un fapt real: evitarea plăţii impozitelor supradimensionate pe salarii, de către unii angajatori, prin intermediul unei inginerii fiscale - acordarea, către angajaţi, de aşa zise asigurări care sunt, de fapt, unităţi de investiţii.  Or, ca să anuleze această excrescenţă, ministrul s-a hotărât să adopte un model, european, e drept, dar complet nefuncţional în cazul unei economii ezitante de piaţă. Îmi povestea odată prinţul Sturdza, om de afaceri în Elveţia, că tocmai primise controlul fiscului după depunerea declaraţiei de venit pentru impozitarea globală.  Agentul fiscal l-a întrebat dacă foloseşte maşina de serviciu şi în interes personal.  Profund corect (nici nu-ţi poţi permite să fii altfel acolo, fără să-ţi afectezi grav statutul), Sturdza a recunoscut.  Atunci veţi plăti impozitul aferent pentru acest lucru - i-a spus agentul.  Prinţul a fost foarte mulţumit că n-a primit şi amenda care se practică în astfel de cazuri. Poate fi transferat modulul acesta într-o Românie în care relaţia cetăţean-stat e încă una antagonistă, bazată pe neîncredere şi pe tentative de înşelăciune reciprocă?  Poate cetăţeanul să aibe încredere în statul care schimbă regulile în timpul jocului şi le aplică după cum îi convine?  Merită ca cetăţeanul să dea, de bună voie când ştie bine că nu va primi nimic înapoi? Struţocămila care este la noi impozitul pe venitul global are sens unic.  Ea nu implică nici un fel de facilitate, nici o scădere sau deducere (în ţările dezvoltate, cheltuielile pentru creşterea nivelului de confort al locuinţelor sunt deductibile, ca şi cheltuielile de studii sau pentru întreţinerea sănătăţii) ci este preocupată doar de a strânge cât mai mult, în cele mai ingenioase - şi absurde, totodată - modalităţi.