În 1990 au fost trei. în 1992 - șase. În 1996 - șaisprezece! După cum se profilează deja lucrurile, campania electorală din acest an va alinia la startul prezidențialelor vreo două duzini de candidați. Deie Domnul să nu-mi fie gura aurită, dar reglementările noastre constituționale permit oricărui veleitar, chiar oricărui psihopat, să candideze pentru cea mai înaltă demnitate în stat, transformând scrutinul, dintr-o competiție a competențelor, într-un circ ambulant.
Mai sunt cel puțin nouă luni până la data posibilă a alegerilor și anunțurile candidaturilor se înghesuie în fiecare zi pe prima pagină a jurnalelor. Ieri capul de afiș l-a deținut Ciorbea. Formațiunea sa - ANCD - desprinsă din PNȚCD, după înlăturarea sa din fotoliul de prim-ministru, manifestă o încredere aproape mistică în faptul că dl Ciorbea, și nimeni altul, este personajul mesianic ce va să salveze România.
Este o iluzie deja cunoscută. Și sindicaliștii au crezut, în perioada '92-'95, că doar dl Ciorbea este capabil să dea piept cu Puterea, s-o înfrângă și să obțină de la ea sporurile și compensările dorite de clasa muncitoare. Și CDR-ul a crezut că, odată devenit primar al Capitalei, dl Ciorbea va spăla „rușinea Halaicu" de pe obrazul orașului și-1 va purta spre noi culmi de civilizație și de recunoștință față de opoziția unită, victorioasă în fața hidrei pedeseriste. Și dl Constantinescu a crezut cu tărie faptul că un prim-ministru mai bun pentru Coaliția ajunsă la putere, decât dl Ciorbea, nu se va găsi oricât de minuțios se va căuta. A venit, deci, rândul ANCD să creadă în steaua politică a dlui Ciorbea, o stea care abia mai pâlpâie la capătul unui tunel fără sfârșit.
Nu este, desigur, vina dlui Ciorbea. Domnia sa a fost remarcabil de egal cu sine însuși, pe tot acest traseu sinuos, ce l-a purtat dintr-un modest birou de procuror până la scările Cotrocenilor. Și nu are nici o vină că vreo sută de mii de naivi se vor păcăli din nou semnând listele de alegeri pentru candidatura sa la președinție.