În 1990 au fost trei. în 1992 - şase. În 1996 - şaisprezece! După cum se profilează deja lucrurile, campania electorală din acest an va alinia la startul prezidenţialelor vreo două duzini de candidaţi. Deie Domnul să nu-mi fie gura aurită, dar reglementările noastre constituţionale permit oricărui veleitar, chiar oricărui psihopat, să candideze pentru cea mai înaltă demnitate în stat, transformând scrutinul, dintr-o competiţie a competenţelor, într-un circ ambulant.

Mai sunt cel puţin nouă luni până la data posibilă a alegerilor şi anunţurile candidaturilor se înghesuie în fiecare zi pe prima pagină a jurnalelor. Ieri capul de afiş l-a deţinut Ciorbea. Formaţiunea sa - ANCD - desprinsă din PNŢCD, după înlăturarea sa din fotoliul de prim-ministru, manifestă o încredere aproape mistică în faptul că dl Ciorbea, şi nimeni altul, este personajul mesianic ce va să salveze România.

Este o iluzie deja cunoscută. Şi sindicaliştii au crezut, în perioada '92-'95, că doar dl Ciorbea este capabil să dea piept cu Puterea, s-o înfrângă şi să obţină de la ea sporurile şi compensările dorite de clasa muncitoare. Şi CDR-ul a crezut că, odată devenit primar al Capitalei, dl Ciorbea va spăla „ruşinea Halaicu" de pe obrazul oraşului şi-1 va purta spre noi culmi de civilizaţie şi de recunoştinţă faţă de opoziţia unită, victorioasă în faţa hidrei pedeseriste. Şi dl Constantinescu a crezut cu tărie faptul că un prim-ministru mai bun pentru Coaliţia ajunsă la putere, decât dl Ciorbea, nu se va găsi oricât de minuţios se va căuta. A venit, deci, rândul ANCD să creadă în steaua politică a dlui Ciorbea, o stea care abia mai pâlpâie la capătul unui tunel fără sfârşit.

Nu este, desigur, vina dlui Ciorbea. Domnia sa a fost remarcabil de egal cu sine însuşi, pe tot acest traseu sinuos, ce l-a purtat dintr-un modest birou de procuror până la scările Cotrocenilor. Şi nu are nici o vină că vreo sută de mii de naivi se vor păcăli din nou semnând listele de alegeri pentru candidatura sa la preşedinţie.