Cu excepția unui domn de etnie maghiară, ceva șef tot prin ministerul Industriilor, cum se numea pe vremea aceea, "organele" noastre n-au prea mai avut ocazia să prindă spioni. Ba, chiar, părea că spionajul clasic, cel de tip Bond dispăruse odată cu lagărul socialist. Până atunci miza majoră a spionajului o constituia competiția dintre serviciile secrete occidentale și cele rusești (cu care colaborau îndeaproape cele din țările frățești, dar mai ales cel din Germania "democrată") de a afla fiecare cât mai multe dintre secretele celuilalt, în special militare. Agenții se dădeau de ceasul morții să microfilmeze rachete, avioane cu reacție, tancuri sofisticate pentru a furniza propriilor producători datele necesare fabricării "antidoturilor".
După disoluția Uniunii Sovietice și dispariția lagărului socialist european, miza militară s-a micșorat considerabil. A explodat, în schimb, miza economică. Nu că până atunci nu se prea făcuse spionaj economic. Ba cum să nu. Marile corporații se spionau în draci unele pe altele și până atunci. De data asta a apărut însă marea miză a estului ca piațață și ca patrimoniu, care putea fi înghițit practic pe nemestecate de către specialiștii achizițiilor globale. Mai exact, a apărut limpede perspectiva transferurilor de producție în locații incomparabil mai puțin costisitoare, cu mână de lucru calificată și cu pretenții mici, dar mai ales perspectiva redistribuirii pieței prin eliminarea potențialilor concurenți. Nu este un secret că multe dintre capacitățile de producție din țările estice au fost achiziționate pentru a fi închise și scoase din competiție. Apoi, cea mai atractivă perspectivă a fost acapararea sectoarelor-cheie (energie, comunicații, în special) la prețuri cât mai mici. Ei bine, aici și-au intrat în rol noii James Bond, îmbrăcați în costume de consultanți ai marilor companii internaționale, al căror rol era să penetreze structurile administrative flămânde și lacome pentru a obține informații esențiale pentru procesul de achiziție. Stancev și Benyatov nu sunt niște păsări rare. Ei reprezintă o întreagă pleiadă de "consultanți" care s-au perindat pe aici în ultimii 10-15 ani și care au făcut absolut același lucru. Cei doi probabil că s-au mirat la început, de ce le-a venit nebunilor ăștia de români: spionaj? Ce fel de spionaj? Nu facem nimic altceva decât ce-au făcut înaintașii noștri! Cum credeți că s-a privatizat ce s-a privatizat până acum? Altfel? Nici vorbă!
Comentariul acesta imaginar este cât se poate de real. O pletoră întreagă de miniștri și demnitari de diverse ranguri și-au rotunjit veniturile făcând confidențe, la o masă sau în timpul vreunei călătorii aranjate. Unii s-au mulțumit cu puțin, alții au jucat mai tare, dar aproape toată lumea a făcut-o la vedere. De aceea se miră și domnii Șereș și Nagy: cum adică trădare? Noi am contribuit la facilitarea unor procese diferite de privatizare, împrietenindu-ne cu consultanții unor companii de profil cât se poate de onorabile! Că luciul onorabilității dispare cum îi scrijelești puțin pe onorabili - e altă problemă.
Că această investigație vine târziu, cam prea târziu este limpede. Important este dacă, măcar în ceasul al doisprezecelea înțelegem și învățăm ceva. Și realizăm cât de proaste au fost mai toate afacerile pe care guvernările de până acum le-au făcut, împăunându-se cu ele și făcându-se că nu observă că au fost victimele voluntare ale unui amplu proces de spionaj.
|