Cine și-a închipuit că votul uninominal va mai curăța scena politică de veleitari și de neaveniți, are de ce să fie decepționat încă de la depunerea candidaturilor.
Probabil că în nici unul dintre scrutinurile precedente listele nu au fost atât de împănate cu cântăreți, actori, foști sportivi sau personaje mondene ca acum. Modul de propunere a listelor de partid era unul standard: în cap se pune o „locomotivă” recunoscută și eficientă. Pe locurile eligibile se plasau persoanele cărora trebuia să li se asigure viitorul, din varii motive – imunitate, contribuții la fondurile electorale, diferite grade de rudenie. Spre coada listei, acolo unde se plasa granița nevăzută dintre predictibilități și dorințe își mai găseau locul și personaje pitorești, cu priză la public, care ar fi putut să încline balanța mai mult decât sondajele. Și cu asta-basta. La televizor și prin ziare, campania se ducea în numele partidului, nu al candidaților – soluție mult mai simplă și mai eficientă. Pentru că votantul punea ștampila pe însemnele electorale ale partidului, nemainteresându-l cine era pe listă.
De data aceasta lucrurile se schimbă în mod radical. Alegerile legislative se desfășoară în absența „locomotivelor”. În primul rând a celor prezidențiale, al căror pufăit putea să mai scoată din amorțeală grosul pasagerilor nehotărâți. Tot mai mult, legislativele devin un soi de prelungire a alegerilor locale, cu singura diferență că din urne nu ies primari, ci deputați și senatori. Candidații, însă, nu fac altceva decât ceea ce au făcut și aspiranții la calitatea de primar: să promită. Să promită obiective de interes și de avergură locală, nu națională. În mintea alegătorilor ei devin un soi de mesageri ai nevoilor locale care-și vor ocupa timpul în Parlament făcând lobby pentru niște obiective fără relevanță națională. Un fel de „trimiși speciali” la centru.
În condițiile acestui tip de campanie, mesajul ideologic se diminuează sau devine adiacent. Votantul nu mai caută, pe buletin, sigla partidului, ci se uită bine la nume. Dacă acesta îi spune ceva, îl votează. Dacă nu, nu. De aici și goana după notorietate. De orice fel. Numai să nu fie vorba de anonimi. Or notorietatea politică rămâne destul de redusă, pentru că la televizor se văd cam 10% dintre protagoniștii scenei politice, mereu cam aceiași. Dispunem însă de un rezervor aproape nesecat de „vedete” de orice fel, făcute peste noapte și vehiculate cu insistență în căutarea audienței. Dintre aceștia, partea leului o iau partidele mici sau fără prea multe șanse de a trece pragul electoral. Pentru ei important este să ajungă în Parlament, îndiferent cu cine vor defila acolo. Iată însă că și partidele „serioase” au probleme în a aduna numărul de candidați „serioși” pentru colegiile existente. Acestea sunt și cele care iau „crema” actorilor, cântăreților și sportivilor care cred că vor avea succes și ca legiuitori. De aici și lumea pestriță care rezultă din lectura candidaturilor depuse la birourile electorale. Și sentimentul acut că ne aflăm nu în fața unui examen de competență și responsabilitate, ci a unei reprezentații de circ. Politic.