Meciurile la distanță au început să fie câștigate de Tăriceanu. La cele directe, față-n față, continuă să rămână campion Băsescu. Reuniunea CSAT de ieri a fost așteptată cu interes sporit, tocmai prin prisma faptului că era o întâlnire cu miză. Se confruntau, la Cotroceni, două „partide”: cel al premierului și cel al președintelui, acesta din urmă înglobând și o serie de entități teoretic neutre. Dată fiind tema reuniunii – strategia de apărare – punctul care putea, trebuia să iște controverse era acela al retragerii trupelor din Irak. La ședință s-a făcut auzită doar vocea președintelui, care a decretat că, chestiunea fiind extrem de serioasă, ea trebuie discutată mai întâi cu aliații și abia apoi luată decizia. Tăriceanu a preferat să tacă, făcându-și cunoscută opinia abia după încheierea ședinței, când a dat și un termen, spunând că ar vrea să-i vadă acasă pe băieți de Crăciun. Ceea ce înseamnă că în laboratorul penelist al retragerii s-a elaborat și schema etapizată a acestei operațiuni. Ceea ce este interesant în această chestiune este că pozițiile adoptate de cei doi nu li se potrivesc. Lui Traian Băsescu i-ar fi venit ca o mănușă inițiativa retragerii, el fiind obișnuit să călărească valul populist și să se plaseze în avangarda așteptării populare, unde prezența noastră pe teatre de război din afara țării nu este prea populară. Tăriceanu în schimb, ca experiment al teoriei și practicii executive, ar fi trebuit să susțină rămânerea și respectarea înțelegerilor internaționale, militând poate chiar pentru o extindere a manadatului acestor forțe. Numai că lucrurile stau cum stau și Băsescu a fost, practic, împins spre o astfel de poziție printr-un joc politicianist meschin: în momentul de vârf al disputelor dintre palate, staff-ul de la Victoria a prins de veste că la Cotroceni se coace o idee de retragere. Și atunci Tăriceanu s-a grăbit să-i tragă preșul de sub picioare aliatului său, împingându-l spre o poziție care în mod sigur nu-i va spori popularitatea. Din nefericire toată această dispută este sterilă și de suprafață. Pentru că nu Irakul este problema. Mai sunt și Afganistanul, și Bosnia și Kossovo. Cu ele ce facem? Peste tot avem trupe care-și riscă – profesional – viața. Dacă e să-i aducem acasă, trebuie să-i aducem pe toți. Chiar dacă lor s-ar putea să nu le convină, pentru simplu motiv că sunt acolo voluntar și pe bani frumoși, pe care nu i-ar câștiga niciodată acasă. Prezența noastră în zonele de conflict a reprezentat o ofertă aproape servilă de a ne remarca în ochii marilor puteri pentru a obține mai ușor și mai repede „premii” precum NATO sau UE. Le-am obținut. Ce rost mai are să continuăm și să nu-i lăsăm pe alții, care au nevoie, să se afirme? Și să nu-i lipsim pe domnii Tăriceanu și Băsescu de un pretext de păruială? |