Cine s-a dus, cine a venit în Guvernul Boc V? Au plecat, în primul rând, doi miniştri al căror loc era de mult în altă parte: Vlădescu şi Şeitan. Sunt un fel de Ţociu şi Palade (dacă tot vorbim despre preferinţa pentru saltimbanci a epicureanului) care de opt luni se întrec în declaraţii hazardate şi contradictorii, în timp ce în grădina lor nu cresc decât buruienile deciziilor fără cap şi coadă. Vlădescu ne-a apărut ca cel mai nefericit, mai îndurerat de pierderea postului. Vezi bine, nu-şi încheiase proiectul şi FMI nu voia să discute cu altcineva decât cu el. Bag seama însă că se săturaseră de aerele lui şi Boc şi Băsescu (deşi fiecare credea că celălalt îl susţine). Şeitan nu se ştie încă unde pleacă, dar cu siguranţă nu va fi lăsat pe drumuri. Cel mai repede şi-a găsit de lucru Dumitru la preşedinţie, unde va ara ogorul de la Cotroceni. Vine calupul celor trei „grei”: Hrebenciuc nu credea că Videanu şi Berceanu ar putea fi remaniaţi. „Ce fel de partid este ăsta care-şi dă afară oamenii de bază?” – se întreba el. Nu i-a dat afară. I-a convins că e mai bine pentru toată lumea să plece singuri. Videanu la Partid, Berceanu la Senat şi Sandu nu se ştie exact, încă, unde. Videanu s-a scuzat în modul cel mai iscusit: nu poţi să te ocupi şi de minister şi de partid! Dar cine-l punea să le ameţească pe amândouă? Partidul, desigur. Dacă Videanu a rezolvat transferul elegant, convingându-l pe noul ministru că n-are altceva mai bun de făcut decât să-i continue proiectele (inclusiv acelea „mânoase” ale societăţilor energetice), Berceanu a părut de-a dreptul ofuscat şi n-a catadixit să bea o cafea cu colega Anca Boagiu. Cât despre Sandu, n-a crezut până în ultimul moment că i se poate întâmpla aşa ceva şi că fitilele băgate de Brânză ar putea avea succes. Dar asta-i viaţa.

Cine sunt noii veniţi? În proporţie de 80% nişte „no name”. Singurul a cărui numire are logică - şi mă întreb de ce nu s-a întâmplat acest lucru acum 8 luni – este Tabără. A mai mâncat pâinea asta şi ştie despre ce e vorba în propoziţie. Pâinea a mai mâncat-o şi Anca Boagiu, dar n-a apucat să se dumirească de gust, atunci când i-a lăsat nenea Traian cadou ministerul. La Integrare n-a făcut mare lucru, pentru că eram deja integraţi, iar singura ei performanţă rămâne campania locală violentă şi vulgară cu care a încercat să-l biruie pe Onţanu la Sectorul 2.

Domnii Ialomiţeanu, Vreme, Ariton şi Botiş? Doar câteva bârfe, de neluat în seamă, deocamdată. Sigura certitudine este că toţi sunt pioni ai unor grupări locale din PDL, prin care se încearcă echilibrarea „meciului” cu Centrul, sub raportul influenţei şi al beneficiilor viitoare. Din ceea ce se „distribuia” doar la Bucureşti şi în zone care aveau deja pondere (ex: Suceava lui Flutur, care-şi întinsese tentaculele mai peste tot) se va redistribui acum şi prin nordul lui Oltean, şi prin centrul lui Scripcaru, şi prin estul lui Stolojan sau cine o mai fi pe acolo. Pentru început, cel puţin, avantajul va fi al premierului, care nu va mai întâmpina rezistenţa tradiţională a unor miniştri de calibrul politic al lui Videanu şi Berceanu ...