Noul președinte francez a găsit un răgaz de patru ore ca să viziteze și România. După turneele triumfale prin America, China și India și prin alte locuri importante ale lumii, unde Franța încearcă să-și recâștige capitalul politic și influența economică, vizita-fulger la București pare una de complezență. Parisul n-a făcut parte din axa pe care și-a propus Băsescu să evolueze. Ba, mai mult, francezii au fost acuzați a avea interese meschine în această parte a Europei, unde ar fi venit doar ca să-și ia „tainul”- apud același om politic. Și poate că absența totală din program a unei asemenea secvențe - prezentă la loc de frunte în toate celelalte turnee precedente - nu s-a dorit a fi altceva decât o replică, o poliță plătită pentru o exprimare imprudentă și neprotocolară. Indiferent care ar fi motivele, cert este că vizita lui Sarkozy la București a fost una exclusiv politică. Noul președinte francez n-a adus cu el în avion, nici oameni de afaceri, nici proiecte economice. Și asta nu pentru că, vezi Doamne, n-ar fi o atribuție prezidențială, cum a încercat Băsescu să explice situația. Nu era o atribuție prezidențială nici în China și, totuși, acolo firmele franceze au semnat contracte de miliarde.
Nici Putin, ca președinte, n-are astfel de atribuții și totuși, la Sofia s-au semnat cele mai mari acorduri economice din istoria Bulgariei. Într-o lume în care nu se mai confruntă marile blocuri militare, politica se face cu instrumente economice. Nu se mai fac vizite oficiale doar de dragul întăririi vreunei legături de prietenie sau pentru a se schimba impresii. Se fac pentru a se pune la punct strategii economice care să aducă beneficii mai mari partenerilor implicați.
Astfel stând lucrurile, apare întrebarea: de ce a venit Sarkozy la București, înainte de a vizita alte capitale, mai răsărite, din „noua Europă”? De ce a ales România?
Probabil că este vorba despre vechiul „Sindrom De Gaulle”. Națiune orgolioasă, Franța tânjește după un rol de primadonă pe scena politică mondială. Pentru asta are nevoie de fani fideli. Și unde altundeva îi poate găsi decât în balconul francofon. România mai este - era - o țară de cultură și civilizație francofonă. Sarko încearcă să resusciteze această caracteristică. O face însă în stilul predecesorilor săi: fără a se implica la niveluri mai profunde. Ci la nivelul lozincilor și al sentimentelor și al sloganelor pe care le tot auzim de 18 ani încoace, dar al căror efect nu-l simțim.
Pentru un astfel de mesaj și cele 4-5 ore ale vizitei-fulger par prea lungi...