Pe vremea dictaturii, când se muncea la grămadă, recompensa fiind avută în vedere "după nevoi" - iar nevoile erau atunci cam aceleași, de la opincă până la o anumită treaptă a "vlădicilor" - "punțile" dintre unele sărbători legale și zilele de odihnă constituiau veritabile evenimente. Legarea celor două zile libere - de la 1 mai, 23 august sau 1 ianuarie - de un week-end, dăteau poporului impresia că guvernanții sunt atenți la nevoile lor și le acordă în acest fel câte un cadou. Un cadou care să compenseze într-un fel sâmbetele și duminicile în care erau aduși la lucru cu otuzbirul pentru a face cincinalele în patru ani și jumătate sau pentru a depăși planurile confecționate la Comitetele de stat ale planificării. Toată lumea știa că în aceste zile sauîn orele peste program nimeni nu muncea cu adevărat. Toată lumea să făcea că trage, pentru că și statul se făcea că ne plătește. Ba mai mult, aceste "punți" erau o soluție perversă de a mai limita pierderile pe care le producea întreținerea forței de muncă la lucru peste program: electricitatea, încălzire, funcționarea echipamentelor și alte angarale. Astăzi, când se presupunea că economia stă, în linii mari, pe alte baze, ideea lansată cu prilejul creării recentei "punți" dintre 1 Mai și Paște, că în felul acesta se fac și economii, este pur și simplu abracadabrantă! Este, implicit, recunoașterea faptului că se muncește exact ca pe vremuri, că nu s-a schimbat mare lucru în relația dintre stat și cetățean, sau dintre patron și muncitor. Chestiunea ar fi trebuit lăsată efectiv la latitudinea celor care fac mecanismul economic să funcționeze, pentru ca ei să decidă dacă produc beneficii sau pierderi funcționând în cele mult prea multe zile libere pentru oameni cărora nu li se ocupă un buget minimal de timp - cu neplata corespunzătoare. |