Unul dintre puținele consensuri care animă societatea românească este și acela privitor la necesitatea privatizării rapide a acelor zone economice apte să treacă mai accelerat din mâinile neglijente ale statului în cele pricepute ale investitorilor particulari. Pentru încetineala cu care se mișcă lucrurile, cel mai adesea este acuzat Executivul, sub presupunerea că teama de eventualele tulburări sociale ce ar însoți valurile masive de disponibilizare a personalului din unitățile ineficiente îl face să privească cu reticență declanșarea marii operațiuni.
Probabil că, într-o anumită măsură, lucrurile chiar așa și stau. Devine, însă, tot mai evident faptul că zona majoră de blocaj se află la nivelul de decizie al întreprinderilor, unde managerii în funcție nu văd cu ochi buni schimbarea care, pe de o parte, i-ar desprinde de "țâța" salvatoare a bugetului, la care apelează ori de câte ori lucrurile merg prost, iar pe de alta le-ar periclita pozițiile și privilegiile, în momentul în care structura capitalului i-ar lipsi de dreptul de decizie. Este o întreagă categorie de persoane nedesprinse de vechile mentalități si deloc doritoare de a se racorda altora noi, cărora statu-quo-ul le asigură o situație din care trag vârtos toate beneficiile personale posibile, indiferenți la riscul prăbușirii în haos.
Cred, de aceea, că înaintea privatizării propriu-zise, trebuie căutate pârghiile ce pot da accesul spre funcțiile de manageri acelor oameni care sunt în stare să ducă operațiunea mai departe. Privatizarea managerilor mi se pare o operațiune prioritară și fundamentală. |