Demisia lui Cristian Tudor Popescu de la conducerea cotidianului „Gândul” a fost ridicată la rangul de eveniment de popularitatea de care se bucură jurnalistul. Altminteri, ea n-ar trebui să fie altceva decât un episod în cadrul relaţiilor contractuale din interiorul unei societăţi economice care produce ziare. Când e schimbat-sau îşi dă demisia-directorul unui combinat agricol nu se dărâmă mapamondul. Nu se dărâmă, deci, nici când se schimbă un director de ziar. Cristian Tudor Popescu este unul din şirul de jurnalişti pe care economia de piaţă i-a împovărat cu atribuţii manageriale. Acest proces a început încă din 1990, pe fondul dorinţei de a o rupe cu o tradiţie prin care în fruntea gazetelor se aflau mai degrabă  funcţionarii de partid decât jurnaliştii. Cu elanul timpului s-a considerat că expresia cea mai demnă nu poate fi alta decât instalarea la cârma gazetelor-uneori prin alegeri (?!), alteori prin decizii  colective - a celor consideraţi a fi cu adevărat profesionişti. Învăţând din mers că nu doar scriitura vinde ziarul,unii s-au poticnit şi i-au lăsat pe alţii să  facă o treabă care nu li se potrivea. A fost etapa în care s-au creat vedetele presei scrise, al căror statut a fost consolidat cu concursul nemijlocit al televiziunilor care multă vreme nu s-au putut baza pe resurse proprii în acest domeniu. Pe măsură ce presa a căpătat caracteristicile unui autentic business, lucrurile au început să se schimbe. Noii patroni au căutat mai degrabă oameni disciplinaţi şi capabili de efort susţinut pentru a le încredinţa conducerea efectivă a gezetelor, aceştia fiind şi mai uşor de controlat decât vedetele cotidianului. Schimbarea s-a produs aproape pe nesimţite, impulsionată în special de trusturile străine de presă, intrate pe piaţa românească cu experienţa şi tehnicile de acasă. Vedetele media au migrat apoi masiv spre o piaţă în plină efervescenţă-cea a televiziunii-unde au sfârşit prin a nu mai face „artă pentru artă”, exersându-şi talentele de prezicători sau analişti într-o presă tot mai diluată şi mai conformă cu opţiunile patronale.
Presa scrisă nu mai e ce-a fost în urmă cu zece ani. Şi nici jurnaliştii nu mai sunt aceiaşi. Este un proces în evoluţie spre găsirea unei noi identităţi. Procesul acesta face victime. Cristian Tudor Popescu poate fi considerat una dintre ele. Probabil, însă, şi cea mai rezistentă. În CV-ul său se mai află şi „repetiţia” de la „Adevărul”. Cauzele sunt aceleaşi şi vor continua să se manifeste. Pentru Sârbu, performanţă înseamnă doar ceea ce-i întoarce banii pompaţi în ziar pentru a scoate mai mulţi. Prestigiul scrisului lui Cristian Tudor Popescu este, în zilele noastre, mai puţin important decât tirajul. Nimeni-sau aproape nimeni-nu-şi mai permite prestigii mari la tiraje mici...