Apelul patetic la „forțele demmocratice” făcut de președintele Băsescu are în el ceva profund comic: după ce a încercat pe toate căile să dărâme un premier și un guvern-confecționate de către el însuși, Traian Băsescu se vede acum în situația delicată a ucenicului vrăjitor care a desfăcut dopul clondirului în care se afla necuratul și nu mai poate stăpâni în niciun fel efectele.
Apelul prezidențial este, în același timp, o recunoaștere a neputinței sale de a mai impune regulile. Președintele jucător a fost transformat în președinte-spectator, cu lagul său concurs. Asistăm, parcă, la o comedie de proastă factură în care partitura principală este demagogia. Băsescu somează guvernul să „intre în legalitate”! Adică să-și dea demisia și să-i lase pe alții - pe cei agreați de domnia sa. I se atrage lui Tăriceanu atenția că nu e frumos să guverneze cu o susținere de doar 18%. Nu este frumos, dar asta e! Jocul de interese, democratic, îi permite să comită această impietate. Culmea este că exact Traian Băsescu a adus la putere acest guvern nedemocratic, comițând un abuz legal și desemnând pentru formarrea guvernului, în 2005, pe acela care nu câștigase alegerile. A fost „pofta ce-a poftit” câștigătorul prezidențialelor, și l-a durut în cot de faptul că ar fi trebuit să-l nominalizeze atunci pe Năstase. A preferat varianta aceasta, blindată printr-un șantaj la fel de nonșalant și de puțin simțitor față de „soluțiile imorale” adoptate. Și-a frecat, atunci, mâinile de bucurie că le-a tras-o pesediștilor. Acum și le roade de necaz că nu mai are cum să repare eroarea.
Guvernul Tăriceanu nu este nedemocratic. El are particularitatea de a beneficia de o conjunctură specială, grație căreia poate supraviețui, în minoritate fiind. Iar această conjunctură a fost pur și simplu creată de același Traian Băsescu. Acesta a reușit performanța de a coaliza forțe politice de la putere și din opoziție în așa fel încât să fie blocat în aproape orice mișcare. Datorită lui, Partidul Democrat a fost eliminat de la putere, unde ar fi putut rămâne, bine-mersi, până la încheierea mandatului. Datorită lui, PSD-ul a tratat moțiunea proprie așa cum a tratat-o, preferând să rămână cu un Tăriceanu care poate fi manipulat, decât cu un Băsescu inflexibil. Iar Traian Băsescu se pune singur într-o postură penibilă cerșind - după ce a epuizat orice alte mijloace de „convingere” - sprijinul celor pe care-i disprețuiește și-i atacă cu orice prilej pentru a-i înlătura de la putere propriul său produs.
În asta constă paradoxal, penibilul și savoarea politicii care se face la București, unde nimeni nu mai știe care e puterea și cât de puternică este, și care este opoziția și câtă opoziție se face cu adevărat.