Înaintea plecării sale spre Beijing, unde asistă alături de numeroase alte VIP-uri la festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice, preşedintele Băsescu ne-a făcut o surpriză: a informat naţia că dacă ceva neaşteptat se întâmplă în timpul absenţei sale şi nu va avea mijloace de reacţie, responsabilitatea  „trebilor dinăuntru” trece în sarcina preşedintelui Senatului.

Dl Văcăroiu nu este  la prima experienţă de înlocuitor de preşedinte. Teoretic, această poziţie îi este conferită de Constituţie. După preşedinte, preşedintele Senatului este cel mai înalt în grad demnitar. Urmează preşedintele Camerei Deputaţilor şi abia apoi, pe locul 4, premierul. Dl Văcăroiu rămâne, deci, de santinelă în post la Cotroceni. Deşi este puţin probabil să nu poată să-şi îndeplinească atribuţiile – me-a asigurat preşedintele de ţară – a ţinut, totuşi, să îndplinească această formalitate. În mod sugestiv, dl Văcăroiu  este poate singura personalitate a opoziţiei prezidenţiale cu care Traian Băsescu a reuşit să lege un dialog civilizat. Şi acest lucru s-a datorat, în primul rând, calităţilor tremarcabile de om politic şi de om ale preşedintelui Senatului.

Dl Văcăroiu este, după dl Iliescu, politicianul cu cel mai spectaculos CV la vârf. A fost prim-ministru patru ani, între 1992 şi 1996, când a reuşit să stabilizeze declinul economic provocat de schimbările radicale din societate. Alţi patru ani, până în 2000, a fost vicepreşedinte al Senatului. În 2000 a devenit preşedinte al Camerei Superioare a Parlamentului, funcţie pe care şi-a păstrat-o şi după schimbarea din 2004, devenind, alături de Adrian Năstase, primul reprezentant al Opoziţiei într-o asemenea funcţie, rezervată de regulă Puterii. În 2007, timp de o lună, a devenit preşedinte interimar, înlocuindu-l pe Traian Băsescu pe perioada suspendării sale până la referendum. Şi-a executat atribuţiile cu decenţă, fără a da peste cap aparatul administraţiei prezidenţiale, cum se aşteptau aproape toţi. I-a predat lui Traian Băsescu postul intact. Un asemenea record personal nu este la îndemâna oricui. În ciuda unei cronice indiferenţe faţă de propagarea propriei imagini, Nicolae Văcăroiu a acordat prioritate seriozităţii cu care şi-a  exercitat atribuţiile. În ciuda      satiric propagat de aceleaşi publicaţii în pană de subiecte, el se dovedeşte unul din stâlpii de rezistenţă a formaţiunii din care face parte, şi pe care a ajutat-o să-şi păstreze echilibrul în momentele dificile.

Iată de ce cred că însăşi posibilitatea – teoretică – de a redeveni, chiar şi pentru câteva zile, şef de stat, e una care i se potruveşte. Şi la care cei din jurul său ar trebui să mediteze mai profund.