Cineva asemăna ceea ce se întâmplă în sistemul nostru bancar cu bolile copilăriei: pentru ca organismul să genereze anticorpii necesari, trebuie mai întâi să treacă prin simptomele bolii respective. Dacă rezistă, n-o va mai repeta. N-o va mai repeta nici dacă nu rezistă
Lunga istorie a crahurilor bancare, începută cu Credit Bank, prin anii '94-'95, pune în evidență nu doar slăbiciunile structurale ale noului sector privat, ci mai ales jaful premeditat care s-a declanșat cu acel prilej. Cunoscând bine atât slăbiciunile sistemului, cât și ale legislației, tipi inventivi s-au lansat în strângerea de bani "orfani", de la populație și de la stat, "înfiindu-i" apoi, cu sacoșa sau cu contul secret. Pe lângă cei foarte mulți care și-au plâns economiile la căpătâiul băncilor expiate, am avut parte și de o categorie care s-a bucurat, dacă nu de ștergerea urmelor, măcar de prezumția de semivinovăție generată de mediul neputincios care le-a transformat creditele din performante în neperformante. O categorie mai restrânsă este aceea a celor care au luat senini drumul pușcăriilor, făcându-și socoteala că agoniseala ilicită merită câțiva anișori de recluziune. Peste toate acestea s-a așternut credința că lucrurile, odată consumate, nu se mai pot repeta. Morții de la groapă nu se mai întorc - spune o zicătoare populară. Dar care nici ea n-are putere de lege. Pentru că, iată cazul "mortului" numit Dacia Felix: devalizată de proprietari și de acționari, aceasta și-a târât zilele într-un soi de moarte clinică din '95 până prin 2000. Au fost niște investitori care în '98 și-au pus în cap să o salveze făcându-i respirație artificială prin niscai afaceri proprii derulate prin rețea. Când n-au mai fost în stare să-i plătească datoriile, cum se angajaseră, BNR-ul a hotărât să-i facă funerariile. Această inițiativă a stârnit agitație mare: fluturând steagul "salvării" băncii - caz unic în istoria postdecembristă - ei au lansat o veritabilă campanie de presiuni față de autorități, bătând la toate ușile și ferestrele guvernului cu propunerea de a cumpăra creanțele acesteia (60 milioane dolari) cu mai puțin de 20. Cum-necum, până la urmă le-au convins și - caz iarăși unic în aceeași istorie - mortul a fost luat de pe masa de disecție și încredințat prin O.U. zeloșilor investitori. Care, în loc să o renască cum promiseseră, au omorât-o cu mâna lor: i-au schimbat rapid numele, sediul, personalul și tot ce mai putea reaminti vechea sa identitate, anunțând cu o publicitate agresivă revenirea în scenă, a unei noi
bănci. Numai că, după trecerea intervalului în care trebuiau achitate creanțele, în loc să funcționeze, banca este amenințată cu executarea silită de către o obscură firmă din Timișoara (SC Laurențiu SRL) pentru o datorie de 11 miliarde! Greu de înțeles. Și nu e singurul lucru greu de înțeles. De ce o bancă falimentară și cu nume rău e cumpărată cu banii care se puteau face două bănci? De ce corul de presiuni în urma căreia a fost obținută ordonanța de urgență? De ce schimbarea rapidă a numelui și a sediului? Toate acestea nu fac decât să inducă ideea unei inginerii încă necunoscute, a unei noi "boli" pentru care sistemul nu și-a creat "anticorpii". Despre care vom mai auzi, în curând. |