În Libia lucrurile se apropie de finalul așteptat: răsturnarea - definitivă - a ultimului tiran a lumii arabe. Un tiran mai puțin acceptat decât alții, pentru că dacă ar fi să facem o paralelă cu favoriții Occidentului din Arabia Saudită, Gaddafi a fost un monument închinat democrației. Așa cum o concep arabii.
Canalele media occidentale își fac treaba. Transmit de la fața locului efuziunile învingătorilor, care au ajuns la Tripoli mânați din urmă de către NATO. Altminteri, cât ar fi rebelii aștia de revoltați de dictatura colonelului nu ajungeau prea departe. Știm însă din istoria recentă că "băieții buni" trebuiesc întodeauna sprijiniți ca să-i înlocuiască pe "băieții răi" care nu mai răspund la comenzi. Deși s-a lansat în această campanie cam într-o doară, Occidentul democratic poate acum să se pregătească de culegerea roadelor, între care cele mai importante sunt roadele subsolului libian: 2% din producția mondială de petrol.
Libienii se pregătesc și ei: pentru era post-Gaddafi. Care va semăna leit cu era post-Saddam din Iraq. În sensul că prosperitatea bazată pe petrol va rămâne o amintire. Printre verii lor arabi, libienii au fost unii dintre cei care au dus-o, material, cel mai bine. E drept, nu ca saudiții sau emiratezii, dar cu siguranță peste toți ceilalți. Colonelul îi asuprea - mai ales verbal, și-i enerva cu năzărelile lui extravagante, dar făcuse din libieni un popor de asistați, care primeau tot ce aveau nevoie (ba și ceva pe deasupra) fără să facă prea mult efort pentru asta. Partea cu transpirația era rezervată egiptenilor, indieniolor, tunisienilor, africanilor, sau chiar ultimilor veniți, chinezii. Aveau, de toate, în afară de libertate.
Chestia cu libertatea este că atunci când n-ai avut-o te obișnuiești greu cu ea. Ni s-a întâmplat și nouă. Unii dintre noi regretă și astăzi dictatura care le impunea o viață liniștită, fără crize, reduceri de personal, tăieri de lefuri sau înghețări de pensii. Libienii au în față perspectiva luminoasă a racordării existenței lor la beneficiile democrației. Vor înființa partide, se vor bate pentru fiecare oscior al ciolanului public, vor împrumuta de zor ca să plătească lefurile clientelei politice. Și vor concesiona pe vecie petrolul pe care hapsânul de Gaddafi l-a ținut doar pentru el, iar când se va termina petrolul, vor scoate la vânzare nisipul, din care au una dintre cele mai mari rezerve mondiale.
PS: S-ar putea ca, o perioadă, să fie nevoie de niscai trupe străine care să asigure liniștea în țară. NATO este ca de obicei pe fază, iar fregata noastră abia așteaptă comanda amiralului Oprea ca să plece într-o nouă misiune.