Discuția care se face cu atât aplomb în jurul campaniei de presă încredințate firmei Grafitti pentru mediatizarea marii privatizări pornește de la o premisă falsă: și anume calitatea - să-i spunem artistică - a mesajelor vehiculate. Cred că este extrem de complicat ca într-o chestiune care nu depășește nici cu o iotă aria subiectivității să stabilești, cu cât de câtă precizie, cât este de bun sau de rău un lucru. Emblema campaniei, gânditorul de la Hamangia, poate fi un simbol genial sau execrabil și, pentru fiecare variantă, se vor găsi argumente irefutabile. Sloganul "Națiunea înseamnă acțiune" poate fi, la rândul său, combătut sau îmbrățișat cu aceeași fervoare naționalistă sau internaționalistă, iar figurile de stil cu uzina-mireasă si cetățean u l-mi re constituie, la fel de bine, metafore șocante sau kitsch-uri ordinare. Cred că, mai degrabă, acestea sunt doar pretexte care vizează insatisfacții determinate de rezultatul licitației sau de modul în care au fost distribuite cotele de publicitate și mi se pare un lucru trist, pentru că astfel se duce pe apa sâmbetei seriozitatea cu care ar trebui să fie tratată o astfel de chestiune. Advertising-ul are particularitățile lui care nu concordă întotdeauna cu principiile estetice. Amintiți-vă de succesul nebun al celui mai idiot clip (cel cu nea Nicu și sticlele de pepsi la kil) sau de totala lipsă de impact a unor veritabile bijuterii ale genului. Cred că discuția pe marginea aplicării la subiect a campaniei purtate de Grafitti este mai nimerită Ia ora bilanțului, și atunci cu o corectură: va fi greu, aproape imposibil ca o campanie publicitară să realizeze tot ce n-au realizat o sumedenie de organisme politice și de sinteză. Aici cred că este adevărata problemă. |