Mă urmăresc încă, după o săptămână, ochii fetiței care a murit de dorul mamei. Ochii erau tot ce mai rămăsese din ea. La 11 ani, mai cântărea 10 kilograme. De aproape un an, de când mama a părăsit-o ducându-se după iubit să muncească în Italia, fetița a refuzat să mai mănânce. Abandonat, în grija unei bunici indiferente, copilul acesta se stingea ca o lumânare. Cei din jur au văzut ce se întâmplă cu ea. A văzut și mama, care s-a întors de câteva ori, dar pe care suferința copilei n-a împiedicat-o să o părăsească din nou. Au văzut și cei de la Protecția Copilului, și medicii care au încercat să o îngrijească. Toți n-au făcut altceva decât să constate evoluția dramatică și sfârșitul implacabil la care au asistat ca la un dat inexorabil. Cu câteva zile înainte ca sufletul micuței să se înalțe la cer, a descoperit-o și mass media. A fost filmată, s-au făcut talk-show-uri pe tema abandonului, dar nimeni n-a mișcat un deget. Unui parlamentar mai deștept i s-a năzărit să aibă o inițiativă legislativă: să se dea o lege care să-i pedepsească pe părinții care-și lasă copiii de izbeliște. Dar, oare, mă întreb: din senin îi lasă, sau îi împinge nevoia? Au aici ce le trebuie ca să-și hrănească plozii și să nu se mai bage slugi prin Italia? Poate rezolva o lege problema asta?
Nu poate! Cum nu poate o Hotărâre de Guvern să impună dragostea părintească. Cât de mari ar fi pedepsele, nu poți impune unui părinte să-și iubească copiii. Asta e valabil doar în lumea animalelor. La oameni s-a întâmplat ceva, ceva grav, care a dus la modificarea genelor. Și care nu poate fi remediat prin hotărâri, fie ele și de Guvern... |