“Aveți grijă, dle Coșea, țara dv. este lipită cu scotch” – i-ar fi spus, în cursul unei recente întâlniri, la Bruxelles, președintele Comisiei Europene, Barroso, fostului europarlamentar roman.
Chiar dacă pare a nu-și mai găsi locul, politicește vorbind (am o bănuială că trecerea sa pe la UNPR-ul lui Oprea este doar un episod), Mircea Coșea rămâne o personalitate a scenei românești, principalul său atu constituindu-l solida pregătire economică și disponibilitatea sa de a oferi soluții, neîmpărtășite însă din rațiuni obscure de cei cărora le sunt adresate. Avertismentul lui Barroso este unul cât se poate de serios. Dincolo de figura de stil utilizată (este vorba, evident, despre banda de lipit denumită generic cu brandul whisky-ului) desprindem preocuparea și îngrijorarea forurilor de decizie europene față de ceea ce se întâmplă în România. Iar ceea ce se întâmplă în România corespunde unei rețete simplist de păguboase: după aderarea noastră, în 2007, aderare datorată nu atingerii pragului de performanță cerut, ci a unor factori politici fără legătură cu acesta, în România s-a consolidat dezmățul bugetar pe motiv că anumite schimbări și adăugiri ar fi cerute, chipurile, de legislația europeană, iar aparatul bugetar s-a umflat ca un balon, copleșind sectorul productiv, de care nimeni nu s-a mai îngrijit, pentru că părea că acesta merge de la sine. Tehnicile de promovare dubioase, în care au primat legăturile de clan, au adus în fruntea instituțiilor publice oameni incompetenți dar devotați, care la rândul lor au întărit devotamentul celor din subordine, prin promovări și angajări de același tip. Ce a rezultat vedem astăzi: o structură stufoasă, întortocheată, lipsită de orice performanță, ce perpetuează o stare convenabilă noilor potentați. Aparatul de stat este însăși garanția supraviețuirii lor: de ce l-ar slăbi sau l-ar modifica? Când mult mai simplu este să încerce să echilibreze balanța punând efortul în spinarea celor mulți?
Scotch-ul este un material util la anumite sarcini. Când acestea îi depășesc proprietățile, cedează și tot ceea ce strângea până atunci laolaltă se împrăștie. România este în pragul unui asemenea moment: presiunea exercitată de criză, lipsurile de tot felul, perspectivele sumbre și, tronând peste toate, o neputință devenită cronică de a gestiona situația, ne pot duce acolo unde nici un alt eveniment din agenda ultimilor două decenii nu ne-a dus: în haos. |