Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din lege! - ar putea fredona, cu jale, Ticu Dumitrescu, la căpătâiul proiectului său care devine, iată, după lupte seculare ce au durat aproape patru ani, lege în toată puterea cuvântului, cu ultima binecuvântare a șefului statului.
Despre această aventură legislativă s-ar putea scrie un tom, urmărindu-i peripețiile prin două parlamente, transformările, ciuntirile și adăugirile care au făcut ca, pentru propriul său părinte, să devină de nerecunoscut. Căci doar o imprudență sinucigașă l-a făcut pe senatorul Ticu Dumitrescu să-și asume o responsabilitate ce i-a adus doar neplăceri: și-a ridicat în cap și adversarii, și prietenii politici, și unii, și alții având, se pare, suficiente motive să nu dorească deplina deconspirare a Securității și definirea ei ca poliție politică. Probabil că nici prin cap nu i-a trecut acestuia cât sunt de numeroși și de bine plasați cei care au slujit, intr-un fel sau altul, detestata instituție și pe câți dintre ei moștenitorii secretelor îi au la mână, cu dosare bine puse la păstrare.
Textul legii s-a distilat până când a ajuns, dintr-o licoare mortală, un soi de sirop searbăd pe care oricine îl poate da pe gât, cu prețul unei simple strâmbături. Legea însăși, așa cum este, vine târziu și fără folos - nici măcar din punct de vedere moral - pentru că aceasta ar fi trebuit să fie dimensiunea sa fundamentală: să ne pună în față un fel de oglindă, în care toți cei care doresc să privească, să poată vedea în ce hal ne-au urâțit climatul de teroare ideologică, incitarea la delațiune, frica și lașitatea. Or, această șansă a fost pierdută din start - din momentul în care o astfel de lege a fost privită, pragmatic, ca un instrument de răfuială sau de șantaj. Pe bună dreptate, la votul care consfințea actuala ei stare, autorul a exclamat cu năduf: „Au ucis-o!"