În umă cu doi ani avea loc ceea ce s-ar putea numi o "lovitură de palat": cea care avea să-l scoată din scaun pe premierul de atunci, Radu Vasile, cu concursul reunit al Cotrocenilor și al Biroului Executiv al țărăniștilor. În profunda bulibășeală care a caracterizat cei patru ani de guvernare țărănisto-liberalo-democrato-udemeristă, momentul nu a stârnit nici vâlva și nici comentariile pe care le-ar fi meritat. Pentru că la 13 decembrie 1999, România a trecut pe lângă prima criză constituțională autentică, cea care - dacă forțele aflate în joc își puneau mintea - putea conduce la primul impeachement - demiterea președintelui pentru încălcarea Constituției. Dar, lumea - chiar cea politică - era atât de lehamisită de ceea ce se petrecea, încât nimeni n-a insistat. Nici măcar PDSR-ul, care se îndrepta cu pași deja siguri spre recâștigarea puterii, grație sprijinului neprețuit pe care i-l acorda coaliția la putere. Nimeni n-avea chef, atunci, de alegeri anticipate și de un nou scandal, pe lângă cele care se derulau non-stop. Așa încât toată lumea a asistat, ca la teatru, la decapitarea (politică) a lui Radu Vasile, cel mai nonconformist și mai jemanfișist premier pe care l-a avut România, probabil de-a lungul întregii sale istorii. Lucrurile se cer puțin rezumate. Radu Vasile a fost o figură proeminentă în partidul său, de-a lungul perioadei de opoziție. Bon-viveur, afabil, se învârtea cu ușurință în cercurile politice. Se socotea, de regulă, că i se cuvine mai mult decât obținea. A fost, din start, un adversar al lui Constantinescu, cel care venea la de-a gata într-un partid la care "nu pusese umărul". În finalul lui '96 se considera îndreptățit la preluarea funcției de premier, nici Ciumara și nici Spineanu neputându-i sta în față. A apărut însă
Agamiță Dandanache-Ciorbea, trimis de la centru de triumfătorul nou președinte. A contribuit activ la sabotarea acestuia (de parcă mai era nevoie) așa încât, pe la Paștele lui '98, dezorientatul său partid, ținut în șah de democrați și liberali, a fost nevoit să-l propună, contre-coeur, dar neavând o variantă mai bună. Constantinescu l-a acceptat și el, în silă, iar de-a lungul scurtului său mandat Radu n-a făcut altceva decât să le dea tuturor cu tifla, "înhăitându-se" cu Băsescu și urgisindu-și propriii colegi de partid. Aversiunea strânsă cu grijă, zi de zi, a condus la imprudentul gest prezidențial, prin care toată lumea dorea să scape de incomodul premier. Doar acordul secret încheiat de Vasile cu PDSR-ul l-a salvat pe Constantinescu de un scandal monstru, acesta fiind nevoit să revină asupra deciziei inițiale și să găsească o formulă mai elegantă de debarcare. Că Vasile a fost păcălit și că toate asigurările pe care le-a primit nu făceau doi bani - este altă poveste. Cea care contează este aceea paradoxală că doar lipsa de chef a beligeranților a făcut ca România să nu plonjeze, atunci, într-o gravă criză constituțională. |