Nemaiîncurcându-se în chestiuni de morală, în legătură cu angajamentul luat înainte de suspendare (deşi, mai ţineţi minte, cât de supărat a fost pe Tăriceanu când acesta s-a răzgândit în legătură cu promisiunea de a demisiona, pe motiv că Curtea Constituţională i-a înşelat aşteptările, respingând pachetul legilor Justiţiei pentru câteva neconcordanţe, datorate superficialităţii oamenilor Monicăi Macovei), Traian Băsescu a decis să se angajeze pe drumul mai puţin riscant al referendumului… Că nu se teme de nici un adversar prezent e una, dar să pierzi doi ani dintr-un teoretic mandat următor e alta. Aşa încât Partidul Democrat a primit undă verde, să facă tot ce poate ca să aducă, pe 19 mai, lumea la urne. Bineînţeles, lumea care ar urma să voteze cu Traian Băsescu.
19 mai are însă o semnificaţie specială. În urmă cu 17 ani, pe 20 mai se organizau primele alegeri prezidenţiale libere din istoria ţării. Dar, întrucât la ora respectivă, cota lui Ion Iliescu – om de-al nostru, care mâncase şi el salam cu soia – era zdrobitor mai mare decât a celor doi contracandidaţi care mâncaseră, unul la Londra şi altul la Paris, icre negre şi trufe (Raţiu şi Câmpeanu), susţinătorii adevăratei democraţii şi-au luat o măsură de prevedere şi au făcut o legătură semnificativă între rezultatul final şi menţiunea din calendarul religios: Duminica Orbului. S-a bătut, în continuare, monedă pe ‚orbirea’ electoratului, până când, şase ani mai târziu naţiunea a constatat pe propria sa piele că nu existau diferenţe notabile între unii şi ceilalţi, chestiunea ţinând doar de credinţa neverificată că unii politicieni pot fi mai buni decât alţii.
Iată că întâmplarea ne pune în situaţia de a testa din nou valenţele orbirii electorale. Românii care vor fi aduşi la urne prin diferite metode vor trebui să decidă cine a fost mai orb: Parlamentul, când a suspendat un preşedinte mai vioi, dar nu neapărat violator de principii democratice, sau Traian Băsescu, care n-a realizat că nu i se potriveşte de nici un fel haina de preşedinte şi că ar trebui să se ocupe de lucruri care permit unui jucător să folosească metodele din poker.
Cred însă că principala menire a acestui referendum este să ne dea un răspuns mai limpede, mai lipsit de echivoc, la întrebarea: este Traian Băsescu un model, de urmat şi de păstrat? Şi mă tem că răspunsul nu va fi prea confortabil pentru cel care, în doi ani şi aproape jumătate a făcut uz de mai toate metodele şi manevrele prin care se dovedea a fi un corect emiţător de principii, dar un inconsecvent practicant al acestora. Constituindu-şi pledoaria referenţială pe contradicţia dintre păcatele celorlalţi şi meritele proprii, Traian Băsescu riscă să provoace acea parte a naţiunii căreia nu-i place să se creadă despre ea că este oarbă şi poate fi dusă cu vorba. Şi că – mai ales – nu merită să mai facă drumul până la secţia de votare pentru a-i demonstra aceste lucruri.