Am uneori sentimentul - ca atunci când am aflat despre isprăvile primarului Anderco din Satu Mare - că lupta cu corupția, dacă va începe vreodată, va fi mult mai grea decât își închipuie cei care ne-o cer cu atâta insistență. Deoarece corupția a intrat în viața noastră de fiecare zi, facem parte din ea și ne-am obișnuit să conviețuim cu ea, așa cum strămoșii noștri se obișnuiseră cu ciuma, lepra, râia și alte boli cu acțiune de masă. Ne mai scărpinăm, o mai înjurăm, dar nu ne trece prin cap că am putea scăpa de ea pentru că n-am auzit să se fi inventat încă medicamentul. În România post-decembristă șpaga - expresia cea mai elocventă a corupției - se practică cu nonșalanță, pe față, fără false pudori și fără temeri legale. Primarul de care vorbeam a instituit, de când e în fruntea urbei, o adevărată regulă: ia 10% din orice afacere pe care o aprobă sau o susține. Dacă o ia în lei, ori o transformă imediat în valută, ori o depune la bancă sau o bagă în acțiuni. Om cinstit: nu pune banii la ciorap sau la saltea, să se devalorizeze, ci direct la bancă. Și, la urma-urmelor, de ce-ar face altfel? În România, șpaga este motorul societății: ea face să apară vile luxoase, și mașini ultimul-răcnet, în ograda oricărui bugetar cu drept de semnătură. O parte din bani, primarul Anderco i-a băgat și el în vile și mașini. De ce să n-o fi făcut, dacă o făceau și polițiștii, și judecătorii, și procurorii și vameșii, și gardiștii financiari? Ce, el era mai râios decât alții? Cine, ce să le facă? Să-i umfle pe toți? Și atunci cine mai asigură funcționarea României? Cine o mai conduce, dacă e să fie luați la puricat toți cei care au o responsabilitate în mersul înainte al societății? De asta spun că lupta cu corupția și șpaga va fi grea. E ca și cum te-ai lupta cu noroiul de pe pantofi, cu transpirația impregnată în haine, cu foamea și cu setea. E ca și când te-ai lupta cu tine însuți, să fii mai bun, mai corect și mai cinstit, când și-așa nimeni nu te întreabă de ce ești rău, incorect și hoț. |