Avântul revoluţionar al debutului anilor ’90 dorea să schimbe tot ce mai putea aminti de odiosul regim răsturnat de revolta populară în Decembrie. Unul dintre obiective era Ziua Naţională.

23 August nu mai putea rămâne în vigoare datorită “confiscării” ei de către fostul regim prin hiperbolizarea meritelor liderilor comunişti care participaseră la complotul regal şi la arestarea lui Antonescu. În plus, momentul în sine, de “întoarcere a armelor” nu era o probă de caracter, ci, mai degrabă, una de oportunitate, ca să nu-i spun direct, laşitate istorică. Şi nici măcar nu era un caz izolat, un episod asemănător avusese loc şi în timpul primului război mondial. Nu astea erau, însă, principalele argumente în favoarea schimbării. Opţiunea zilei 1 Decembrie a fost una circumstanţială, ea evocând momentul fost al creării României Mari, chiar dacă momentul în sine era doar unul dintre episoadele succesive care au definit aspiraţia politică a reuniunii tuturor românilor sub acelaşi acoperiş naţional. Neavând ceva mai bun la îndemână, Parlamentul a adoptat această idee şi la 1 Decembrie 1999 românii au sărbătorit prima dată Ziua Natională în libertate. O libertate destul de prost înţeleasă, ea punând bazele unei rupture în societate care se şi prelungeşte până în ziua de astăzi. Cei care au memorie bună îşi amintesc faptul că în timpul manifestării festive, desfăşurate la Alba Iulia în frigul şi zloata unui Decembrie hibernal, grupuri de fanatici au boicotat alocuţiunile reprezentanţilor opoziţiei. Corneliu Coposu a fost, atunci, împiedicat să vorbească, turbulenţii fiind priviţi (şi chiar încurajaţi) cu simpatie de către premierul în funcţie, Petre Roman.

În anii care au urmat, pe lângă frigul pătrunzător care a limitat drastic participarea şi aria de desfăşurare a festivităţilor, conflictele şi provocările s-au înteţit. Săbătoarea a fost boicotată de anumite forţe politice, în timp ce cele rămase pe poziţie au făcut tot posibilul pentru a o folosi în scop propriu. Din aceste cauze au fost ani în care, practic, nu s-au mai organizat manifestări de masă sau în care acestea au fost împărţite între metropolele istorice. De când la conducerea ţării se află Traian Băsescu, ponderea a fost mutată pe parade militară din Bucureşti, prilej de a mai arăta lumii o imagine ceva mai îngrijită decât cea reală a oştirii. Invitaţii de onoare la Arcul de Triumf n-au avut însă parte de un tratament festiv, anul trecut, dacă îmi aduc bine aminte, preşedintele în exerciţiu ignorându-i pe predecesorii săi, pe lângă care a trecut fără a-i saluta.

Probabil că manifestările de anul ăsta nu vor fi cu mult diferite, ele căpătând în plus, prin eforturile unor primari de sector, caracterul unei cantine de ajutor social, în ton cu momentul dificil al crizei.

Ar fi, poate, timpul, ca aleşii să se gândească şi la o reformă a calendarului sărbătorilor  naţionale, găsind o variantă mai favorabilă, inclusiv din punct de vedere practic, într-un interval meteorologic mai permisiv. Altminteri, sărăbătoarea naţională devine un soi de memento al lipsurilor şi frustrărilor de fiecare zi ale românilor.