Există o indicibilă şi deloc secretă satisfacţie a presei de a prinde câte un fir, şi de a nu-i mai da drumul. Nu contează cât de real e acel fir, cât de argumentată acuza care derivă dintr-o atare informaţie. Ea se transformă, pe zi ce trece, într-o etichetă pe care nimeni nu mai reuşeşte - sau nu-şi mai dă oboseala - să o şteargă. Sau să o corecteze. Nu-mi permit să mă erijez în judecător al nici unui personaj public, în chestiuni care ţin de argumente sau de probe. Poate să-mi placă sau nu un anumit politician, pot să explic chiar şi de ce, pot să emit judecăţi de valoare care vor avea întotdeauna o anumită încărcătură de subiectivism. Pot să spun despre el că e slab. Că nu se ridică la înălţimea misiei sale publice. Dar dacă spun că e hoţ, trebuie să am argumente clare, dovezi. Altfel, cu ceea ce cuprinde Codul Penal, fără adăugări sau iniţiative, pot să plătesc această eroare. Când, însă, politicianul care este gratulat cu calificativul de "hoţ", tace, nu se revoltă, zâmbeşte şi zice: "Hai măi băieţi, lăsaţi-o cu exagerările!" - ceva nu e în regulă. Cu cât politicianul tace mai mult şi acceptă acest tratament, cu atât prezumţia de vinovăţie devine mai mare, mai palpabilă. Mi-e greu să cred că politicianul român poate înghiţi, fără să-i pese, de la presa românească, ceea ce nu e dispus să înghită de la presa străină. Mi-e greu să accept, ideea că între noi ne putem face hoţi, mincinoşi, incapabili, dar e obligatoriu să ne sară ţandăra când o face unul din afară. Morala publică este, trebuie să fie una pentru toţi. Nu ne putem permite o morală cu dublă tracţiune: una de "faţă" şi alta de "spate".