Cu toate aparenţele sale democratice, Congresul PDL de la finele săptămânii trecute a reprezentat, în fapt, o manipulare grosolană şi fără alternativă, determinată de intervenţia nici măcar discretă a celui care reprezenta polul de putere absolută: preşedintele Băsescu.
Personaj cu certă vocaţie totalitară – exersată pe vapor şi perfecţionată în mediul politic – acesta nu lasă, de şase ani, nimic la voia întâmplării. Propensiunea sa de a controla totul se manifestă cu vigoare, chiar dacă uneori joacă – precum Ceauşescu altădată – rolul “Opoziţiei” faţă de acţiunile propriului său partid. Din momentul în care l-a înlăturat pe Petre Roman – e drept, cu ajutorul nepreţuit al slăbiciunilor acestuia – Băsescu a gestionat cu mână de fier partidul în care a avut întotdeauna primul şi ultimul cuvânt. Este un personaj puternic, nimic de zis – chiar dacă unora nu le este pe plac modul în care găseşte întotdeauna soluţiile de a forţa – şi chiar viola – prevederile constituţionale şi legale, aranjându-le în favoarea sa.
Traian Băsescu a parcurs experienţa sa politică la vârf învăţând un lucru esenţial: că nu trebuie să te laşi condus de iluzii. Aceste iluzii l-au costat patru ani de lupte surde cu liberalii lui Tăriceanu, inclusiv o umilitoare eliminare de la guvernare a oamenilor săi, şi un concubinaj jenant cu principalul adversar istoric, din care s-a ales, iarăşi, cu umilinţa înlăturării premierului său prin unica moţiune de cenzură reuşită în aproape două decenii. De aici înainte a decis să renunţe total la compromisuri, conturându-şi propriul edificiu de putere, prin achiziţii comerciale, racolări şi invenţii politice care i-au asigurat relativa stabilitate a aparatului.

Experienţa crizei, a conflictelor sociale şi a coalizării adversarilor i-au arătat că în lupta politică nu are altă şansă decât să rămână câştigător. Cu orice preţ! Chiar cu acela al riscului îndepărtării  unora dintre suporterii săi istorici. Faptul că succesiunea la şefia partidului a fost tranşată de el personal cu mult înainte de alegeri nu este o toană: el a dorit să păstreze în mână hăţurile, lucru pe care doar Emil Boc i-l putea asigura. Cu Blaga risca să aibă surprize şi n-a mai dorit aşa ceva.

De ce a răspuns mecanismul presupus democratic dorinţei sale invazive? Simplu: a ales activul, nu electoratul. Au ales cei care aveau de pierdut sau de câştigat din statu-quo, nu cei care doreau o iluzorie schimbare. Or, Boc era cel care le garanta păstrarea privilegiilor şi răspunsul corect la semnale. Nu Blaga.

Nu ştiu cât de folositoare îi este PDL-ului, în perspectivă, soluţia Boc. Ea este, însă, cea mai avantajoasă pentru opoziţia USL-istă, care nu are nevoie de o schimbare de tactică sau de strategie în această fază. Ci doar de ceva mai multă determinare şi adecvare la metodele folosite de strategul de la Cotroceni.