S-a hotărât și cu impozitul reinvestit. La anu’.Deocamdată îl încasează statul. Nu contează că cei care vor putea, se vor feri să-l facă – profitul - sau îl vor face cât mai mic. Oricât, e bun pentru un buget hămesit, care nu mai știe de unde să adune bănuții pe vreme de criză, pentru a întreține o administrație obeză și imposibil de reformat. Cu TVA-ul redus, se mai moșmondesc cei de la Finanțe, pentru că nu știu cum să-l aplice, iar „forfetarul” are zile numărate în formula șchioapă în care a fost impus pe piață.
Desigur, toți politicienii știu care sunt cele mai bune măsuri economice, când sunt în opoziție. Când ajung la putere, însă, parcă le șterge cineva cu buretele tot ce au pe creier. Nu mai văd decât că trebuie să adune bani. Să stimuleze economia, pentru a produce mai mult, nu mai e timp. Dacă măsurile astea stimulative, până încep să dea roade, produc un gol fatal și nu se mai pot plăti pensiile? Ce facem atunci?
Au cam fost investigate toate posibilitățile de a mai scoate un ban în plus de la contribuabili. Cu excepția uneia: nici guvernul liberalo-maghiar nici cel democrato-social, de acum, nu îndrăznesc să se atingă de un lucru: de luxul românilor îmbogățiți cu sau fără drept temei, peste noaptea tranziției. Proprietatea – cu cât e mai mare, cu atât e mai sfântă!
Chiar și acum, la aproape un an de la declanșarea fenomenelor care au împins lumea în brațele crizei, România oferă un tablou surprinzător pentru cei care o vizitează, dacă dacă nu și pentru mulți dintre cei care trăiesc în ea. Cel mai bine, în România, se vând produsele de lux. Cu cât ceva e mai scump, cu atât se vinde mai bine. Plecând de la peisajul străzii, pe care se bulucesc mașinile scumpe, de nu mai au loc Daciile de ele, România arată ca o expoziție permanentă cu vânzare. Nu există model pretențios lansat pe piață indiferent unde, care în câteva zile să nu poată fi văzut la București. Este o concurență acerbă între plozii de bani gata în a etala cele mai sofisticate achiziții, ca parte a unui inventar care include ceasuri de zeci de mii de euro, telefoane placate cu aur și diamante, bijuterii de marcă. Despre îmbrăcăminte, ce să mai vorbim. Nu cred că până acum vreun distribuitor autohton de produse de lux a dat faliment. În România se vând încă foarte bine ambarcațiunile, deși nu prea avem pe unde să le plimbăm. Despre vilele de milioane de dolari – să nu mai vorbim, au apărut ca ciupercile, fără vreun program gen „prima casă”. Această efervescență are un motiv clar: nu că bogații României sunt mai deprinși să facă cheltuieli decât alții. Ci că îi costă mult mai puțin. Diferența dintre taxele plătite la stat între o Dacie Logan și Bugatti-ul de un milion jumate de euro al unei odrasle de baron al asfaltului este nesemnificativ. Luxul e accesibil în România pentru că nu e grevat de taxe progresive, ca în țările civilizate. Glumind, se poate spune că la noi oricine își pot permite să fie multimilionar, pentru că nu-l costă cine știe ce.
De ce se ferește guvernul ca de dracu să introducă un sistem de impozitare coerent al luxului și al exceselor? Simplu: pentru că nu vrea să sperie clientela de la care se așteaptă „cotizații” de partid. De ce să se ducă banii ăștia la buget și nu la trezoreria campaniilor electorale?
Modele de impozitare a luxului există în toate țările civilizate. Dl Boc și băieții săi n-ar trebui să inventeze nimic. Ar trebui doar să deschidă ochii...