La o recentă dezbatere prilejuită de apariţia ultimei cărţi semnate de Ion Iliescu - "După 20 de ani" - profesorul Ion Scurtu trecea în revistă câteva lucruri legate de impactul pe care momentul 22 Decembrie 1989 l-a avut asupra societăţii româneşti contemporane.

Cu rigoarea proprie omului de ştiinţă, reputatul istoric menţiona faptul că deşi bilanţul celor două decenii trecute nu este comparabil - prin rezultate - cu momente asemănătoare din istoria României (şi profesorul Scurtu amintea cei 20 de ani interbelici), nu poate fi contestată importanţa pe care a avut-o şi o are cucerirea aproape instantanee, în cazul României, a câtorva libertăţi fundamentale, printre care cea mai importantă rămâne libertatea cuvântulu.

Întradevăr: după lunga domnie a arbitrarului şi a bunului plac, după cenzura severă aplicată întregii populaţii, românii s-au trezit deodată că pot să spună ceea ce gândesc.

De aici până la excesele unei libertăţi necontrolate şi necontrolabile n-a fost deât un pas, iar graniţa este depăşită sistematic şi astăzi.

Dar nu aceasta este problema principală: între libertatea cuvântului şi exigenţele civilizaţiei se pot realiza acorduri trainice pe baza unor reglementări judicioase. Chestiunea pe care dorea să o aducă în discuţie profesorul Scurtu era următoarea: la ce ne foloseşte această libertate, atâta timp cât ea nu generează dialog? Ajungem să vorbim cu toţii şi să nu asculte nimeni, într-o hărmălaie din care raţiunea nu mai poate distinge nimic. Am avut parte, recent, de o ilustrare sugestivă a acestui şoc: protestele societăţii civile, în legătură cu unele proiecte considerate abuzive ale Guvernului, s-au irosit în van. Măsurile de asuteritate au fost adoptate în absenţa unui dialog real. Ba, mai mult, s-au manifestat tendinţe autoritariste care nu mai au legătură cu un autentic sistem democratic. Atât invocarea Articolului 65 din Constituţie, în relaţie cu aplicarea măsurilor de austeritate, ca un "remediu" al reacţiilor posibile (este acolo vorba despre "restrângerea temporară a unor drepturi"), cât şi recent elaboratul document al CSAT vizând ameninţările la adresa securităţii naţionale venite din partea presei reprezintă momente grave de afectare sau anulare a unor libetăţi fundamentale. Este, plastic vorbind, un pumn pe care o autoritate aflată în impas, îl pune în gura celor care exprimă puncte de vedere contrare unui anumit curs politic. Niciodată în cei 20 de ani trecuţi de la Revoluţie nu s-a recurs - chiar sub forma voalată a atenţionării - la asemenea tentative brutale de reglementare, cu atât mai bizare într-o Românie care acum face parte dintr-o comunitate ce pune la baza existenţei şi funcţionării sale exact acele principii care contravin acestor intenţii.

O presă liberă, neîngrădită, este principala garanţie a democraţiei. La fel ca şi posibilitatea individului de a se exprima fără teama că va avea de suferit de pe urma afirmaţiilor sale sau a convingerilor sale. Şi într-un caz şi în altul, statul este obligat să găsească căile necesare pentru a dialoga, pentru a convinge sau pentru a renunţa la acele demersuri şi orientări ce contravin contractului social dintre guvernanţi şi guvernaţi.