Ieri, Republica Turcă a Ciprului a sărbătorit cu fastul obişnuit, cea de-a 32-a aniversare a Păcii, care este totodată şi Ziua Libertăţii. În 1974, trupele turceşti au debarcat în partea de nord a insulei pentru a proteja populaţia turcă a insulei şi urmarea a fost diviziunea şi continuarea, până astăzi, a existenţei a două entităţi aproape fără nici o legătură una cu alta, în afara discuţiilor diplomatice fără cap şi coadă. Prin faţa tribunei oficiale, în care au luat loc preşedintele Talat, membrii guvernului şi oaspeţii, au defilat trupele cipriote, dotate cu armanent modern, între care mult temutele rachete care fac ravagii nu departe, peste mare, în Liban. În zare, pe platoul munţilor, se desenează un uriaş steag menit să amintească celor din partea de sud, care-l au şi ei sub ochi, din capitala comună Nikosia/Lefcoşa, o realitate de care trebuie să ţină cont. Evident că dincolo de 'zona verde' (numită aşa de la culoarea creionului cu care a fost trasată demarcaţia dintre cele două comunităţi, în 1974) această zi poartă cu totul alt nume - invazie militară - şi are cu totul altă semnificaţie - statut de ocupaţie. Deşi istoria nu lucrează cu ipoteze, să ne imaginăm totuşi cum ar fi stat lucrurile dacă, în urmă cu 32 de ani, tentativa de lovitură de stat ce viza anexarea Ciprului de către coloneii greci ar fi reuşit şi organizaţia considerată teroristă de însuşi preşedintele grec de atunci, arhiepiscopul Makarios, EUKA B ar fi pus mâna pe putere. Atunci însă turcii au fost mai prompţi şi mai eficienţi, iar rezultatul acţiunii lor a fost prima purificare etnică de facto, a două naţiuni cu exces de naţionalism care numai puteau trăi împreună. A fost bine, a fost rău? Lecţia fostei Iugoslavii deschide astăzi o cu totul altă perspectivă asupra problemei şi cert este că de 32 de ani aici nu s-au mai înregistrat evenimente cu conotaţie etnică. Preţul plătit de comunitatea turcă a insulei a fost şi este mare: izolare internaţională, subdezvoltare economică, vulnerabilitate politică. Toate acestea au părut să aibă un final odată cu decizia UE de a integra insula în întregul ei. A fost condiţia expresă, căreia cele două comunităţi trebuiau să-i răspundă prin referendum. Spre stupoarea generală, turcii au votat 'da', iar grecii 'nu'. Chiar dacă acest lucru punea în pericol aderarea, Uniunea neintegrând ţările cu probleme 'patrimoniale' nerezolvate. S-a făcut o excepţie aproape inexplicabilă şi - aşa cum preciza preşedintele Talal (care l-a învins anul trecut în alegeri pe 'eternul' Rauf Denktas) - acum Uniunea este compusă din 25 de state şi jumătate! Interesele economice şi politice ale marilor puteri au prevalat în faţa dreptului internaţional (nu e nici prima şi nici ultima dată) şi, în aşteptarea rezolvării 'soluţiei Anan', Ciprul de Nord aşteaptă şi el, de trei ani, ca Uniunea să-şi ţină promisiunile făcute 'în compensaţie': acordarea unui ajutor financiar pentru infrastructură şi deschiderea comerţului internaţional cu jumătatea neintegrată de ţară. Referendumul din 2002 a constituit şi un soi de moment al adevărului, punând în evidenţă şi raţiunile 'meschine' ale refuzului sudului: concurenţa - în materie de turism în special, pe care Nordul ar declanşa-o. Cea de-a patra ţară divizată a lumii contemporane (după Coreea, China-Taiwan şi România-Moldova) aşteaptă o soluţie pierdută prin cancelariile marilor puteri. Preţul acestei neglijenţe îl plătesc oamenii - Nordul are un 'per capita' de 7 500 USD, faţă de Sud - 65.000; o infrastructură slab dezvoltată; o penurie de mână de lucru (80% dintre ciprioţii din nord sunt licenţiaţi şi-şi caută de lucru prin alte părţi); şi, în general, un potenţial de dezvoltare care ar face din insulă, în întregul ei, un jucător major pe piaţa zonei. Până când mai marii lumii vor găsi răgazul să se aplece serios şi cu responsabilitate asupra problemei Ciprului acesta rămâne o ţară divizată, cu resentimente mocnite şi cu perspective incerte.