A devenit o obișnuință chiar și pentru unii guvernanți, să deplângă soarta pădurilor românești și să înfiereze 'jaful' care lasă țara tot mai cheală. România se numără printre țările care beneficiază de suprafețe împădurite la limita procentului optim - în jur de 27 la sută. Doar în ultimul veac procentul a scăzut de la aproximativ 75 la sută, deci cu aproape jumătate. Pierderea pădurilor a corespuns începuturilor industrializării și capitalismului primitiv care au refuzat să accepte ideea că această resursă naturală nu se poate regenera în ritmul în care este consumată. O bună parte din declinul pădurii se datorează și modului în care ea a fost văzută - exclusiv ca o sursă de materie primă, și nu ca un factor decisiv al echilibrului natural. În ultima sută de ani pădurea românească a suferit două asalturi brutale, cu consecințe încă greu de estimat. Primul a fost acela al Sovrom-urilor, de după război, prin care Rusia Sovietică, învingătoare, și-a reclamat despăgubirile, fără a ține cont de altceva decât de a lua cât mai mult lemn, de cea mai bună calitate, în cel mai scurt timp posibil. Al doilea asalt s-a înregistrat imediat după revoluție și după intrarea în vigoare a legii retrocedării pădurilor. La adăpostul vidului de autoritate de după 22 decembrie, tăierea pădurilor s-a transformat într-o veritabilă haiducie, căreia pădurarii n-au avut puterea să i se opună. Retrocedarea a dat acoperirea legală celor care au făcut din tăierea și exportul lemnului românesc o sursă de îmbogățire rapidă. Haiducia s-a transformat, treptat, în afacere, iar graba suspectă cu care Legea Lupu a fost împinsă de către autorități a condus la crearea tabloului dezastruos, reclamat în multe luări de poziție oficiale. Acuzele aduse admnistratorilor pădurii statului sunt neavenite atâta timp cât jaful are loc în pădurile privatizate, guvernate de acte normative confuze și neaplicate. Pădurea privată continuă să nu aibe un statut clar, fiind lăsată de izbeliște la bunul plac al unor proprietari lacomi sau al unor administratori veroși. Atâta timp cât lucrurile vor continua să rămână la acest nivel, să nu ne mirăm că pădurea românească se îndreaptă, încet și sigur, spre un punct de non-retur. |