Comitetul pentru relaţii externe al Senatului american a luat în discuţie lista celor şapte candidaţi la lărgirea NATO, printre care se numără şi România. Concluzia a fost că fiecare dintre cele şapte state prezintă oportuniţăţi dar, în acelaşi timp, ridică şi unele semne de întrebare pentru siguranţa organizaţiei. S-a constatat că, de pildă, pricipalul impediment pentru Slovacia l-ar putea reprezenta victoria în alegeri al lui Meciar, pe care Washingtonul îl consideră cam naţionalist. După cum slaba aderenţă la idee a populaţiei Sloveniei ar putea reprezenta, deasemenea, o dificultate nu dintre cele mai de neglijat. În legătură cu România persistă, se pare, un impediment major. Dacă restructurarea armatei e  pe drumul cel bun, dacă stabilitatea politică e un factor benefic, dacă dorinţa populaţiei de a intra sub umbrelă este o realitate tonică, rămâne un singur şi mare cusur: corupţia. Corupţia este o temă familiară românilor, în ultimii doisprezece ani. Chiar dacă în mentalul colectiv ea a rămas tributară modelului pre-decembrist. Atunci noţiunea de corupţie însemna şpaga dată la spaţiul locativ sau sticla de whysky care însoţea plicul dat medicului, sau procentul din vânzări pe care-l luau şefii de cârciumi de la ospătari. Deşi gama operaţională a corupţiei s-a lărgit considerabil, percepţia acesteia a rămas, încă, la nivele derizorii. Românul, în general, nu prea realizează faptul că şpaga luată de un ministru pentru o privatizare dubioasă îl atinge personal la buzunar. Nu realizează că licitaţiile trucate pentru lucrări publice se fac tot pe socoteala  lui până la urmă. Sau că "donaţiile" făcute nu ştiu cărui partid pentru obţinerea imunităţii ce decurge dintr-un fotoliu de parlamentar reprezintă o tranzacţie care nu-l atinge în nici un fel.Românul, în general, continuă să creadă că fenomenul de corupţie e doar acela care-l afectează pe el în mod direct. Americanii privesc lucrurile altfel. Au şi mai multă experienţă în materie de democraţie şi de corupţie. Lor li se pare că, în România, corupţia este principalul inamic al integrării. Că împotriva ei trebuie să lupte, în primul rând, autorităţile. Şi au dreptate. Mai puţin clar este cum văd ei această luptă, dintre nişte autorităţi tot mai copleşite de corupţie, şi corupţia însăşi? Pentru că aceasta este realitatea României de azi: o corupţie generalizată şi bine organizată. Care a înlocuit algoritmul politic, bezmetic, cu algoritmul şpăgii. Dacă la Praga vom avea, Doamne- fereşte, surprize, nu va fi vina nimănui. Va fi doar vina acestei corupţii proteice pe care nimeni nu reuşeşte să o identifice în propria sa ogradă.