În urmă cu zece ani am trecut printr-un moment-limită care m-a purtat în final într-unul dintre saloanele de terapie intensivă ale Spitalului de Urgență. Ieșisem doar de câteva ore dintr-o lungă operație în care prof. dr. Ioan Lascăr reușise să-mi salveze articulația unei mâini, tăiată de cuțitul unui agresor nocturn, când am primit vizita secretarului Înalt PreaFericitului Patriarh Teoctist. Îmi aduce din partea acestuia o ediție a Bibliei, tipărită ‚sub îndrumarea și cu purtarea de grijă’ a sa, pe a cărui pagină de gardă pusese, cu scrisu-i înflorit, următoarea dedicație: ‚Împărtășind suferința dvs. și a familiei, Vă transmitem binecuvântarea noastră împreună cu urările de grabnică însănătoșire și vestea pascală: Hristos a Înviat!’
Era, într-adevăr, ajunul Paștelui și Săptămâna Patimilor. Înalt Prea Fericitul m-a onorat nu doar cu această ediție care îmi este nespus de prețioasă, dar a ținut să-mi transmită și direct urarea, la telefonul mobil al secretarului său. Am fost impresionat de faptul că întâiul Pastor al Bisericii se aplecase cu atenție și cu bunătate asupra întâmplării prin care trecuse modesta mea persoană. Am simțit în vocea sa din nou căldura și unda de simpatie pe care mi le rezervase de-a lungul sporadicelor întâlniri pe care mi le prilejuiseră îndatoririle gazetărești, iar aceasta rămâne una dintre amintirile cele mai vii ale întâlnirilor mele pământene cu cel care vreme de aproape două decenii s-a aflat la cârma instituției care gestionează credința și speranța la români.
Patriarhul Teoctist a traversat poate cea mai dificilă perioadă din istoria bisericii. A fost ales Patriarh pe vremea când, în elanul său arhitectonic, Ceaușescu nu se mai împiedica nici de biserici când era să-și pună în operă planurile megalome. Teoctist a fost acuzat că nu s-ar fi opus suficient acestui delir. E foarte ușor să acuzi un om aflat între ciocanul puterii comuniste și nicovala credinței. În tăcere, cu discreția care l-a caracterizat, a făcut multe pentru biserică în acele vremuri și mai numeroase au fost lăcașurile de cult pe care le-a salvat, decât cele care au căzut sub șenilele buldozerelor. Teoctist a mai reușit să țină unită biserica într-o vreme în care efluviile democratice erau cât pe ce să o năruie. Și-a dorit, mai mult ca orice, să apuce clipa în care Capitala va avea Catedrala sa, pe care o merită, și a lucrat pentru asta cu o osârdie greu de imaginat la un om care-și nesocotea vârsta și limitele biologice. N-a apucat, din păcate, nici măcar să-i vadă pusă piatra de temelie. A apucat însă să se mândrească cu faptul că una dintre instituțiile cele mai respectate și în care românii au cea mai mare încredere este biserica. Măcar pentru asta Teoctist a putut să petreacă spre cealaltă lume, cea a îndurării și a bunătății fără regrete. Chiar dacă rădăcinile sale erau puternice și îi susțineau un lăcaș al sufletului făcut parcă să sfideze timpul, Teoctist s-a petrecut, iată, dintre noi, lăsându-ne legământul său de credință și speranță.