O concluzie stupefiantă se prefața spre finalul unei recente dezbateri televizate ce avea ca obiect complicatul și mereu explozivul proces al adopțiilor: în România apar, în fiecare an, conform, unor statisici niciodată date publicității, circa 4000 de copii handicapați. Sunt copii care se nasc sănătoși, dar care dobândesc handicapul, în cel mai mare procent, în familie. Lipsiți de supraveghere, de îndrumare, suferă accidente casnice care-i marchează pe viață: copii opăriți cu ciorba lăsată să fiarbă pe aragaz; copii care înghit substanțe toxice din sticle lăsate la îndemâna lor; copii arși în incendii provocate de țigările aprinse cu care adorm părinții lor în mână; copii mușcați și mutilați de animalele domestice din ogradă - pot fi văzuți în orice spital de profil din țară. Lista situațiilor care pot produce handicapuri grave este practic nelimitată. Ea are un numitor comun: lipsa de supraveghere, lipsa de cultură, lipsa de grijă și de interes. Este pur și simplu înfiorător câtă indiferență și câtă nepăsare pot pune acești părinți în relația cu cei pe care-i aduc pe lume. Este șocant și faptul că după ce ireparabilul se produce, de regulă, acești copii mutilați se întorc - dacă nu au norocul să fie preluați de vreun așezământ de specialitate - în familie unde li se aplică același tratament, dar cu consecințe și mai grozave prin prisma situației în care se află. Despre acești copii nu povestește nimeni. Nu se interesează de ei nici doamna Nicholson, nici fundațiile care operează adopții. Nu le are grija nimeni. Devin o povară de nesuportat pentru ei înșiși și pentru o societate care constată cu surprindere că, în ciuda eforturilor, problema nu se ameliorează. Ba din contră: anual, avem câte 4000 de noi handicapați care ar fi putut fi sănătoși și fericiți
Dacă s-ar fi născut în familii normale, dintr-o țară normală. |