Gigi Becali nu e singur. Ca el mai sunt o droaie de parveniți care au plecat de jos și au ajuns la vârf datotrită unor calități a căror eficiență s-a potrivit cu starea de confuzie și de dezorientare existente în societatea românească.
El este, însă, emblematic și ilustrează cu o forță deosebită predominanța unui anumit mod de viață care pune în centrul său ideea că acesta se poate conduce după reguli proprii.
Cu intuiția sa nativă – care într-un alt context ar fi făcut din el un interlop de marcă - Becali a profitat de orice conjuctură pentru a se cățăra pe piscurile notorietății și ale puterii. A câștigat bani traficând bunuri ieftine din Turcia și i s-a deschis apetitul pentru achiziționarea de terenuri. A făcut ceea ce au făcut mai toți îmbogățiții peste noapte: a profitat de slăbiciunea statului și de moralitatea îndoielnică a slujbașilor săi pentru a smulge, în beneficiul său o halcă cât mai consistentă din avutul public și de a și-o trece în patrimoniul personal. Cea mai reușită ispravă a sa rămâne celebrul „schimb” de terenuri cu Armata: nu a pus pistolul la tâmpla generalilor care au acceptat un târg oneros! Le-a pus plicul în buzunare. A făcut oferte care n-au putut fi refuzate și pe baza lor a constituit ceea ce s-a crezut, la un moment dat, că ar fi cea mai mare avere din România.
Pe măsură ce afacerile sale s-au dovedit profitabile într-un context economic marcat de goana nebună după proprietăți, Gigi Becali s-a trezit că nu mai poate trăi în constrângerile unui mediu nedispus să i se aștearnă la picioare. Ca atare a început să-și construiască propria sa lume: palate cu ifose nobiliare, o Curte la care s-au propășit tot felul de indivizi dispuși să facă temenele pentru câțiva agenți, o armată privată de bodyguarzi, un „cod penal” propriu, un partid chiar, care să-l legitimeze în terenul politicii. Singurul lucru care n-a avut nevoie să-l re-creeze, a fost mașinăria-media: cea existentă i-a căzut în brațe aproape fără niciun efort din partea lui, însuflețită doar de setea nebună de audiență și de rolul perfect de turbulent calificat pe care-l juca în permanență „latifundiarul din Pipera”.
În aceste condiții și în limita culturii și educației de care a putut dispune, Gigi Becali a început să plutească pe undeva prin spațiul de deasupra legilor și a regulilor. Popularitatea sa și forța banilor aruncați cu nonșalanță în dreapta și în stânga l-au făcut să creadă că este mai presus de orice. Gestul său, de a ordona aducerea în portbagaj a hoților care-i furaseră mașina, corecția aplicată și lecția moralizatoare pe care le-a ținut-o fac parte din această filosofie care i-a indus sentimentul că domnește discreționar într-o lume paralelă.
Paradoxal, cea mai puțin „vinovată” dintre manevrele sale cu iz infracțional, este și cea care l-a făcut să coboare cu picioarele pe pământ. Efectul psihologic al nopții petrecute la Parchet poate fi distrugător. Au constatat-o, pe pielea lor, înaintea lui Becali, oameni a căror putere era infinit mai calificată decât a lui Becali. Indiferent cât de meritată sau nu, sancțiunea pe care o primește are un dublu rol moralizator: pentru el și pentru aspirațiile sale rupte de context, ca și pentru publicul mare, care primește o asigurare, stângace, desigur, că ceva din statul de drept mai există.