În data de 13 mai 1991, președinția României dădea un decret cu două articole: primul îl înainta la gradul de general de armată pe ministrul Apărării de atunci, Victor Stănculescu. Al doilea îl trecea în rezervă. Decretul era semnat de președintele lliescu și contrasemnat de primul-ministru Petre Roman. Aproape imediat, omul cu cel mai înalt grad din armata română era remaniat și transferat în funcția de ministru al Industriei. Se punea astfel capăt dintr-un foc zvonului și speculațiilor referitoare la o posibilă lovitură de stat militară alimentată nu doar de prestigiul instituției, singura care părea să mai reziste vârtejurilor contestatare, dar și de nemulțumirea cvasigenerală față de bâlciul democrației buimace, rezultat din destrămarea ordinii totalitare. La industrie, generalul nu avea să supraviețuiască prea mult șefului său, Roman, după mineriada din Septembrie fiind schimbat, o dată cu preluarea guvernului de către noul premier Stolojan. Astfel, cariera de slujbaș al statului, suspectat, rând pe rând, de opțiuni totalitare (vezi episodul legendar al elicopterului de pe CC), monarhiste (necomentata sa vizită la Versoix) sau militariste (înclin să cred că, dacă ar fi dorit, ar fi avut cel puțin două ocazii în care se putea autoproclama salvator al națiunii) ia sfârșit, lăsând un om calificat și în plină putere în afara jocului. Nu știu cât de mult regretă astăzi omul de afaceri Stănculescu cariera de politician. Cred însă că prin persoana pe care a recomandat-o și, într-un anume fel a susținut-o ca succesor al său, s-a răzbunat cu vârf și îndesat pentru ingratitudinea celor cu care a lucrat. Pentru că generalul Spiroiu n-a făcut, de-a lungul lungului său mandat, decât să confirme, prin modelul său negativ, statura și competența predecesorului. O răzbunare pe care țara a plătit-o destul de scump. |