Există o atracţie, de-a dreptul morbidă, spre un anume gen de evenimente.  Ea ţine de structura internă a omului şi cu greu poate fi corectată şi echilibrată. Aproape niciodată o ştire despre succesele unor elevi de excepţie la olimpiade internaţionale nu va capta interesul auditorilui cât o va face o bătaie între doi beţivi sau un scandal casnic. Presa a numit această categorie ca 'faptul divers', conştientă de limitele formativ-educative ale fenomenului.  Până în 1989 ziarele rezervau cu zgârcenie câte o coloniţă în pagina a-5-a acestor întâmplări pe care nu le-ai fi putut găsi niciodată în sumarele lor. Revoluţia a răsturnat şi această prejudecată, iar publicaţiile în căutare disperată de lectori nu se sfiesc să pună la dispoziţia scandalurilor autentice sau prefabricate prima pagină.  Faptul divers a devenit, din minoritar majoritar şi în cuprinsul paginilor se găseşte tot mai greu loc pentru veştile bune. Veştile proaste sunt la putere.  Nu doar în presa scrisă.  Sau - nu atât în presa scrisă!  Televiziunile, aflate într-o luptă acerbă pentru audienţă au declanşat o veritabilă competiţie a 'ororilor' de la ora 17.  Primul jurnal al serii este o colecţie aproape completă de crime, violuri, bătăi, incesturi, deviaţii sexuale.  Se perindă sub ochii telespectatorilor aproape tot ceea ce bunul simţ comun ar trebui să rejecteze.  Faptul divers se constituie într-un demers cu efecte perverse, în care zona abisală a psihologiei umane este intens popularizată prin exemple.  Nu este de mirare că, aşa cum pensionarii puşcăriilor se perfecţionează în timpul stagiului, aşa şi o categorie de telespectatori învaţă lucruri cu care altfel n-ar fi avut nici o contingenţă. În faţa nevoii de audienţă, odată în plus, orice alte considerente - validate sau nu de CNA - pălesc.