În cei douăzeci de ani proorociți de Brucan, societatea românească a exersat partitura democrației, parcurgând aproape toate etapele prevăzute în Constituție. Spun „aproape toate”, pentru că una singură a rămas netestată: alegerile anticipate!
Am plecat, în 1990, la primele alegeri libere, cu majorități asemănătoare celor din comunism și primul partid care a guvernat a făcut-o fără nici o teamă la vremea aceea, a cere demisia premierului sau a încerca o moțiune de cenzură semăna cu fluieratul în biserică. 2006 a adus prima alternativă la putere, PSDR-ul lăsând locul unei Coaliții – o altă noutate. În timpul acesteia s-au schimbat trei guverne, dar Puterea a rămas...la putere, având de partea ei și președinția, și legislativul. Tot în 1996 a avut loc și primul transfer civilizat de putere și de prerogative, la Cotroceni înregistrându-se ceremonia de predare într-o atmosferă civilizată. „Schimbarea schimbării” din 2000 a permis câștigătorilor să exerseze ultima guvernare corelată pe toate planurile.
Odată cu victoria lui Traian Băsescu, în 2004, au început să se deruleze, în valuri, tot felul de formule originale. A fost prima „coabitare”, între un președinte de o culoare și un Executiv de alta (chiar dacă plecaseră la drum împreună). A avut loc și prima suspendare constituțională a unui președinte, urmată de un referendum care l-a repus la locul său. Lucrurile au debutat însă cu prima forțare a textului Constituției, care de atunci înainte a fost interpretat așa cum le convenea celor care-l lecturau. Dacă până în 2004 propunerea președintelui nu ridica niciodată probleme, părând că articolele din Constituție referitoare la acest aspect sunt suficient de clare, de atunci înainte s-a lăsat o ceață deasă care nu s-a ridicat nici astăzi, după prima moțiune de cenzură care are ca rezultat demiterea unui guvern. Emil Boc rămâne în istorie ca primul premier demis de Parlament, iar guvernul său de după eliminarea social-democraților, ca primul în care miniștrii au condus câte două ministere deodată.
Ce urmează? Trebuie să așteptăm mai întâi rezultatul bătăliei dintre președinte și partide, referitoare la numirea premierului. S-ar putea să asistăm și la o (pen)ultimă premieră: aceea a respingerii de către Parlament a unui premier desemnat. Despre „ultima soluție” – alegerile anticipate – s-ar putea să vorbim doar după alegerile prezidențiale. Până atunci să observăm doar faptul că toate aceste exerciții de democrație au loc pe nervii și pe banii noștri, nu ai lor.
Ei exersează, că altceva tot nu știu să facă...