Împotriva tuturor pronosticurilor, Călin Popescu Tăriceanu a pierdut președinția PNL în fața lui Crin Antonescu.
Se încheie astfel o etapă de 4 ani în care s-a consumat o fază distinctă din istoria postdecembristă de două decenii a acestui partid.
Fază care definește ceea ce s-ar putea numi "politica de gașcă".
Nu de grup.
Nu de partid.
Ci de "gașcă", în cel mai deplin sens al termenului.
Gașca definindu-se ca o reunire de persoane fără onorabilitate care-și împart rolurile și beneficiile pe principii la fel de neonorabile.
Iar cel care a imprimat această direcție și a dus-o pe căile perfecționării este chiar Călin Popescu Tăriceanu.
Acest personaj șters care anterior s-a bucurat de o oarecare notorietate doar prin cercurile mondene, a intrat pe scena primă a politicii printr-un accident.
Tăriceanu nu a ajuns președinte al PNL pe baza unor merite recunoscute, a unei acumulări de realizări, sau prin alegeri libere, ci pur și simplu printr-o întâmplare.
Atunci când lui Theodor Stolojan i-au cedat nervii și s-a retras din cursa prezidențială, lăsând baltă Alianța DA, Băsescu nu a văzut pe nimeni capabil din tabăra liberală să preia ștafeta. Călin Popescu Tăriceanu era însă prin preajmă și a fost considerat o soluție de avarie tocmai pentru lipsa sa de merite și de veleități.
Neavând un "spate" politic - cu excepția faptului de a fi fost fiul vitreg al fruntașului liberal Dan Amedeo Lăzărescu - și nici experiența aferentă (unica sa performanță rămânea, la acea vreme, funcția de ministru al industriei, deținută vreo 3 luni, până la prima remaniere din Guvernul Ciorbea) el a fost văzut ca un posibil executant conștiincios al comenzilor celui care prelua autoritar conducerea navei amenințate cu deriva.
Tăriceanu a devenit președinte al PNL și premier dintr-o nevoie urgentă și nu pentru un merit real!
Nu a fost câștigătorul vreunui concurs, altul decât cel de împrejurări.
Odată instalat în fruntea guvernului s-a înconjurat rapid de personajele de care-l legau felurite interese, de stil de viață sau de afaceri, și nu de convingeri politice.
Rapid, sub el, PNL-ul s-a fracturat: o "aripă", cea din jurul președintelui-premier, formată din personaje obscure promovate rapid în detrimentul altor membri cu merite reale și cu pretenții pe măsură.
Guvernul a devenit forul conducător în partid iar comunicarea dintre lider și restul membrilor s-a redus practic la punerea în operă a unor decizii luate fără niciun fel de consultare.
Cealaltă aripă era formată din... restul lumii.
Pe măsură ce obținea puncte în disputa sa devenită cronică cu președintele, Tăriceanu, și-a arogat un stil de conducere autoritar.
Concomitent, guvernarea sa a devenit un instrument eficient de satisfacere a nevoilor clientelei proprii și de recompensare a persoanelor din anturaj pentru fidelitate și devotament.
Conjunctura economică favorabilă, la al cărei trend nu avusese niciun merit, (Tăriceanu a avut probabil cei mai slabi miniștri în portofoliile-cheie) l-a făcut să piardă orice simț al măsurii și să arunce țara în groapa risipei și a ineficienței, pregătind parcă toate condițiile pentru ceea ce urma să desăvârșească criza.
Iar ultima sa perfomanță - atitudinea arogantă, prostească, din timpul negocierilor pentru formarea unei majorități parlamentare postelectorale în care pretindea fără noimă șefia guvernului - este cea care i-a pus și cruce.
Scoaterea, definitivă probabil, a PNL-ului de la guvernare nu i-a putut fi iertată, mai ales de către cei care făcuseră parte din cercul său privat și pe care i-a lipsit astfel de resursa guvernamentală.
Toate aceste lucruri au pregătit terenul pentru ceea ce s-a întâmplat la Congres: persoana care avusese toate instrumentrele puterii în mână a pierdut lamentabil în fața unui contracandidat "obișnuit".
Nu a fost atât victoria lui Antonescu - acum sunt sigur că oricare alt candidat l-ar fi bătut - cât eșecul lui Tăriceanu și al politicii sale de gașcă.
Gașca nu a reușit să-i ofere voturile necesare din simplul motiv că aceasta, în orice situație, constituie o minoritate prin definiție.