Stau și mă întreb de ce nu prinde la noi ecologismul, ca doctrină politică.
Deși au dat buzna pe scena proaspăt vopsită a politicii imediat după Revoluție, deși existau modele europene de succes, MER-ul și PER-ul nostru au scris, în 21 de ani, cea mai sumară și mai nesemnificativă pagină de acțiune. Deși realitatea le-a oferit materie primă suculentă, deși românii par tot mai preocupați de această dimensiune a existenței lor, ecologiștii au făcut în permanență figurație, nereușind niciodată să adune voturi suficiente pentru a putea dezvolta un discurs parlamentar. Întotdeauna veleitățile și orgoliile personale au fost mai puternice decât rațiunea care spune că pe o singură voce ecologiștii ar fi putut realiza mai mult decât pe două, trei sau mai multe.
O știre recentă informează că Mugur Mihăescu și-a încheiat cariera de președinte al „verzilor”, cum se autointitulează Mișcarea Ecologistă, sau MER. N–a stat acolo decât câteva luni, în care a plictisit telespectatorii pe la câteva emisiuni în care încerca să evolueze într-un registru în care nu se simțea confortabil – talentul său constând în puterea de a-i face pe oameni să râdă, nu să cadă pe gânduri. „Vacanța Mare” a prevalat în fața ecologismului, chiar dacă devine și ea, ușor-ușor, o amintire.
Ce a căutat Mugur Mihăescu acolo? Pur și simplu cineva a crezut că notorietatea sa umoristică va putea fi convertită în voturi. Cum a crezut, dealtfel, și Virgil Măgureanu, când a vrut să facă din Florin Călinescu un candidat la președinție. Dar, atâta timp cât există un precedent de genul Coluche, care l-a concurat pe Mitterand la „les erections pestillentieles”, de acum vreo patru decenii, de ce nu?
Bun. Cu sau fără haz, Mugur Mihăescu a apucat măcar să ridice problema Roșia Montana. Pe bune. Nu te poți numi forță ecologistă aplaudând un astfel de proiect. Cum a făcut-o PER-ul, mai sensibil la banii Gold Corporation decât la nevoile ecologice ale românilor. PER-ul este un alt exemplu de inadecvare la demersul firesc. Partidul a fost trezit din moțăiala sa istorică de un veleitar, extirpat de formațiunea din care făcuse parte pentru niscai nereguli, dornic să se reinsereze în peisajul mare, călare pe calul troian al unui „club ecologist” în mrejele căruia mai cad pradă, din când în când, intelectuali debusolați și actori nerealizați. De ce nu reușește ecologismul să se dezmeticească (dacă a fost vreodată mai treaz)? Pentru că nu renunță la a face mai multă politică și mai puțină ecologie. Când raportul va deveni invers, va exista o șansă. Una serioasă, nu eco-umoristică... |